Gânduri şi fotografii

Gata! www.eugenbelivac.blogspot.com se închide!

2010-01-28T12:17:00.000+02:00

A venit şi momentul schimbării. Am decis să reunesc cele două bloguri pe care le am la o singură adresă. Astfel, www.eugenbelivac.blogspot.com şi www.eugenbelivac.wordpress.com sunt acum unul şi acelaşi:

www.eugen.belivac.ro

Nu voi şterge conţinutul celor două bloguri, deoarece acolo este evoluţia mea. Acolo sunt primele mele gânduri, primele poze, primele fotografii. Nu voi mai posta materiale noi aici, totul va fi de astăzi înainte pe

www.eugen.belivac.ro

Vernisajul unei expoziţii reuşite

2010-01-13T20:54:00.005+02:00

Momentul mult aşteptat a sosit. Ne-am strâns cu toţii, expozanţi şi participanţi, la parterul Centrului Comercial Winmarkt Cozia pentru a prezenta câteva din lucrările noastre publicului vâlcean, un public neaşteptat de numeros, semn că fotografia şi arta fotografică a început să atragă numeroşi iubitori de frumos. Dimineaţa, când am pus fotografiile pe simeze, am stabilit împreună să ţin eu discursul de prezentare, aşa că emoţiile mele s-au cam dublat. Dar, până la urmă, depăşind emoţiile inerente unei astfel de ocazii, totul a ieşit foarte bine. Lucrările noastre au fost apreciate, emoţiile şi micile stângăcii ale primei expoziţii de acest gen au fost trecute cu vederea, s-au luat interviuri, s-a discutat, iar succesul acestei expoziţii ne obligă să îi depăşim valoarea la următorul vernisaj. Fiţi pe aproape, fiindcă anul acesta a început în forţă, cel puţin fotografic. Iată câteva imagini de la vernisaj:

Invitaţie

2010-01-11T10:14:00.002+02:00

Se pare că anul acesta va fi unul fructuos, cel puţin din punct de vedere fotografic. Prima lună a anului aduce şi prima expoziţie fotografică, organizată sub egida Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România (AAFR), în parteneriat cu Fotoclubul “Floarea de colţ” din Râmnicu Vâlcea. Fotoclubul vâlcean este unul vechi, cu tradiţie, dar cel mai important, cu o bogată activitate fotografică, răsplătită prin premii la saloane naţionale, dar şi internaţionale. Din păcate, timpul nu a lucrat în favoarea acestui fotoclub, însă se pare că viitorul va fi unul bun, fiindcă încercăm să îl readucem acolo unde îi este locul. Începuturile acestei reveniri au fost unele timide, dar, faptul că participarea la prima ediţie a “Cupei Fotocluburilor din România” a adus o medalie acestui fotoclub, îmi întăreşte convingerea că viitorul fotoclubului nu are cum să nu fie decât unul frumos.

La sfârşitul anului trecut, la invitaţia domnului Ioan Ciobotaru, vechi membru al fotoclubului, am trimis şi eu o fotografie la această competiţie, punând umărul, timid, la câştigarea medaliei de bronz. Începutul acestui an înseamnă şi începutul unui drum nou pentru fotoclubul “Floarea de colţ” din Râmnicu Vâlcea, început la care vă invit să participaţi mâine.

Expun: Paul Balanca, Eugen Belivac, Paul Cătuşanu, Ioan Ciobotaru, Cătălin Colniceanu, Trestian Găvănescu, Laurenţiu Holerga, Daniel Ilinca, Cristian Lăzărescu, Siţa Lixandru, Cătălin Nimigeanu, Cosmin Şerban şi Dumitru Zaharia.

Şi am făcut revelionul la bozgori...

2010-01-09T18:11:00.007+02:00

Ei, da. O hotărâre luată în câteva minute şi o rezervare pe internet a unui apartament în Budapesta cu 250 de euroi pentru trei persoane, mic dejun inclus, timp de patru nopţi la un hotel de 4 stele. Incredibil, nu? Mai ales că micile mele porniri "naţionaliste" m-au făcut să am destule îndoieli că voi fi primit în Ungaria foarte bine, auzind că sunt român. De aceea, şi termenul de bozgor cu care noi, românii suntem obişnuiţi să ne gratulăm vecinii. Dar ce este oare un bozgor? Conform DEX-ului online, bozgor este s.m., s.f. (pop.) ungur, maghiar. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007), având ca explicaţie suplimentară: Sensul cuvîntului este în maghiară „om fără ţară”, „apatrid”, „nomad”. Se foloseşte cu nuanţă peiorativă, depreciativă (nu neapărat la adresa maghiarilor, ci şi reciproc. Ei da, nuanţe peiorative cu care ne gratulăm reciproc. Dar, lucrurile împământenite în aşa zis-ul folclor sunt cam departe de adevăr. Ungurii ştiu cum să te facă să cheltuieşti bani în ţara lor, iar tu îi cheltuieşti cu zâmbetul pe buze.

De cum am intrat în Ungaria, am văzut şi eu ce înseamnă un drum european adevărat. Ei bine, un astfel de drum în Ungaria seamănă cu o autostradă din România. Cu noduri rutiere, pasarele care îţi ofereau posibilitatea de a intra pe acest drum în condiţii de siguranţă chiar şi la viteze mai mari. În România, pe lângă biciclişti şi căruţe, oricând poţi să dai peste vreun pieton destul de afumat, dispus să îţi testeze reflexele când te aştepţi mai puţin. Morala?

Satele de graniţă erau deosebit de îngrijite, peluzele din faţa casei aranjate, trotuare asfaltate şi, incredibil, dotate cu piste de bicicletă. Iar aceste piste chiar erau folosite deopotrivă de tineri sau oameni mai în vârstă. Morala?

Capitala Ungariei, Budapesta, deosebit de curată. Circulaţia în oraş, deşi erau multe maşini, se făcea relaxat, fără prea multe semne obscene, claxoane şi înjurături. Ba chiar se mai şi oferea prioritatea celui care vroia să intre pe o arteră principală sau să schimbe banda de circulaţie. Ei, acest lucru se întâmplă şi pe la noi prin "provincie", însă exclus în capitală. Când mai vin "ţăranii din provincie" şi mai fac astfel de gesturi, belesc bucureştenii nişte ochi de parbriz... numa', numa'. Morala?

Revelion în Budapesta. O mare de oameni pe străzi făcea un vacarm infernal. Confetti, coifuri, pahare, sticle de şampanie, goarne rupte invadaseră străzile capitalei Ungariei. A doua zi, străzile erau din nou impecabil de curate. Morala?

Clădirile vechi ale Budapestei erau luminate noapte, fiind astfel puse în valoare extraordinar. Nicidecum incendiate, ca prin Bucureşti, pentru a putea fi scoase din patrimoniul naţional cultural şi demolate fără milă ca să se nască acolo imense zgârie nori de birouri, făcute din oţel şi sticlă. Oare chiar au ungurii ăştia un aşa respect faţă de istoria lor sau legile care sunt respectate cu frică de multe ori îşi fac treaba? Morala?

Obiectivele turistice. Peste tot şi enorm de multe. Ţi-ar trebui o săptămână cel puţin să le vizitezi pe îndelete. Başca mai au şi nişte circuite, tururi turistice cu autobuze speciale, unul chiar amfibie. Te urci în autocar, iar la un moment dat, autocarul părăseşte şoseaua şi se năpusteşte în Dunăre, oferindu-ţi o experienţă unică. Şi apropo de turişti. Pe acolo se vorbesc la limbi străine... ohohoooo. Morala?

Ungurii cu care am intrat în contact erau mereu dispuşi să îţi ofere ceva. O singură dată, într-o alimentară, o vânzătoare mai în vârstă a început să trântească cu produsele noastre, probabil din cauza limbii române pe care probabil o înţelegea. În rest, cei tineri, conştienţi probabil că prezenţa noastră acolo însemna bani cheltuiţi în comunitatea lor, aveau un comportament ireproşabil. O problemă ar fi toaletele publice care cam lipseau, însă, mânat de o urgenţă fiziologică am intrat într-un restaurant destul de select. Am rugat un ospătar să îmi indice drumul către toaletă, iar acesta într-o engleză ireproşabilă mi-a dat explicaţiile necesare. Oboşnuit ca în România să mă tragă de mânecă să consum neapărat ceva pentru a avea acces la toaletă, mă gândeam să îi ofer omului o mică atenţie, dar mi-a făcut semn că nu este nevoie. Morala?

Am colindat şi prin magazine şi centre comerciale. Toţi vânzătorii şi vânzătoarele ştiau limba engleză aşa că... shopping-ul a mers ca pe roate. Şi am lăsat ceva bani acolo, pentru că noţiunea de reduceri este respectată. Aşa am luat blugi cu 50 de ron, blugi pe care în ţară i-aş fi luat cu cel puţin 150 de ron. Morala?

În toate obiectivele turistice vizitate se putea intra cu aparatul de fotografiat sau camera video de gât. Nicăieri nu ţi se cerea taxă de fotografiere sau filmare, precum la Castelul Bran, de la noi. Ştiu ei ce ştiu, doar reclama e sufletul comerţului, iar cea făcută din gură în gură, făcută de turişti altor potenţiali turişti, însoţită şi de ceva poze, este aur curat. Morala?

Drumul de întoarcere, aproape de graniţa cu România, am intrat într-un fel de han, unde am mâncat un gulaş la ceaun, incredibil de gustos. Ospătarul era în permanenţă în sală, oferind meniuri în maghiară, română, germană şi un pic de engleză. Iar când ne-a adus mâncarea ne-a invitat să ne servim cu murături, gratis, dintr-un frigider aflat în sala de mese. Morala?

Morala este simplă. Ungurii au învăţat lecţia civilizaţiei, a comerţului, a turismului, a conservării trecutului, a serviciilor. Au învăţat-o bine, iar când au fost ascultaţi au luat notă mare. Noi, ce avem noi? Madam Udrea la turism şi dezvoltare, burtoşi antipatici, fără viziune, doar cu interese în fruntea Administraţiilor Drumurilor (doar aşa au apărut şi "regii asfaltului", nu?), imbecili cu papion pe la cultură şi culte, pitzipoance analfabete şi agramate în limba română pe post de vânzătoare (ce pretenţii să mai ai la limba engleză), cu jmecheraşi de ospătari (care te fac la nota de plată din priviri)... ce morală mai poţi trage? Am cam pierdut timpul şi nu am învăţat lecţia. Abia am luat un cinci de trecre, din mila publică şi din vârful stiloului. Deh, doar suntem români şi ne descurcăm noi cumva.

Am tras şi câteva imagini, în special HDR, deoarece este un mod potrivit de a fotografia în Budapesta. Una, peste alta, a fost o vacanţă foarte reuşită, ceea ce vă doresc şi vouă pe viitor. Cât despre bozgori, îmi scot pălăria în faţa lor, şi pe viitor am să încerc să îmi aduc şi eu aportul la scoaterea acestui cuvânt din fondul lexical al limbii române, nemaifolosindu-l. Pentru că nu merită nici ei, dar nici noi.

PS
Sunt convins că această părere pe care mi-am făcut-o este părerea unui turist, aflat la mare depărtare de încrâncenarea politică a tâmpiţilor care nu vor să ne lase să punem trecutul deoparte şi să trăim ca buni vecini ce suntem.

LA MULŢI ANI tuturor şi un an plin de realizări.

Ce îmi doresc pentru anul care vine!

2009-12-29T15:44:00.002+02:00

Rătăceam deunăzi printre imaginile din computer şi am găsit o imagine pe care am surprins-o în timpul unei ieşiri foto, prin satul Runcu, lângă oraş. Erau doi copii ieşiţi cu caprele pe izlazul satului, care, în ciuda unui vânt tăios şi rece, stăteau cu caprele lor, cufundaţi în joc. Nu ne-au băgat în seamă, fiind absorbiţi de refacerea unor scene din desenele animate, unde caprele jucau rolurile eroilor lor preferaţi din desenele animate. Trăgeau de capre, le puneau în anumite locuri, iar când cadrul era gata, apăreau ei, să se războiască cu nişte inamici imaginari. Erau aşa de nostimi şi cei doi băieţi, dar mai ales caprele. Iar noi, ciudaţii cu aparatele de fotografiat, eram ignoraţi cu un succes fulminant. M-a fermecat atitudinea lor. Nu le păsa că eram acolo, nu le păsa că ar fi putut arăta caraghioşi, punând caprele să joace anumite roluri. Ei ştiau numai una şi bună: să respecte “scenariul”.

Ei bine, da! Asta îmi doresc şi eu pentru anul viitor. Să am determinarea lor, indiferenţă faţă de răutăţile ce ar putea veni gratuit, dar, poate, cel mai important, să îmi păstrez spiritul acela al copilăriei care ne dădea odinioară puterea să ne avântăm în orice luptă, chiar dacă pentru asta trebuia să mutăm munţii din loc. Şi îmi mai doresc ceva: să fiu mai pragmatic. Să nu mai ajung în situaţia să fiu numit prost, numai pentru că pun mai presus interesele altora, convins fiind că aşa este corect. Iar restul, sunt convins că va veni de la sine.

Vă doresc şi vouă, dragi cititori ai acestui blog, ceea ce îmi doresc şi mie, dar şi împlinirea dorinţelor pe care le aveţi pentru anul care va începe în trei zile şi două nopţi.

Sărbători Fericite, dar mai bine împăcaţi-vă cu voi înşivă!

2009-12-26T15:03:00.002+02:00

Anul acesta, vacanţa a venit mai devreme. Deh, vreau-nu-vreau, sunt legat de măria sa, sistemul public de învăţământ. Şi, "datorită" ne-bunilor noştri guvernanţi a trebuit să iau şi eu cele câteva zile de "concediu fără plată", deşi sunt sută la sută privat. De fapt, cred că va trebui să vin şi cu bani de acasă, acum în ianuarie, când va fi scadenţa impozitului. Dar, la naiba acum cu impozitele şi micile necazuri ale vieţii cotidiene. Doar este Crăciunul, când toţi trebuie să fim mai buni, mai darnici, mai bla bla bla. De ce? Păi aşa se spune la teveu. Şi nu facem toşi ce se spune la teveu? Dau ăştia reportaj cu hypermarketurile pline, dăm şi noi o fugă să ne convingem că aşa este. Chiar dacă avem de toate acasă, parcă nu strică să iei o plasmă nouă, doar e la ofertă şi dau şi credite cu "bolentinu", direct în magazin. Ce dacă dobânzile sunt cu mult mai mari ca procent şi cu mult mai mici pe scrisul afişului decât la bănci? Ce dacă e criză? Ce dacă toţi urlă să economiseşti? Ce dacă? Cumpărăm tot, chiar dacă nu e nevoie!

Şi cum spuneam, anul acesta, vacanţa asta venită mai devreme mi-a prins foarte bine. Am avut un pic de timp să stau cu mine de vorbă ("hahaha ăsta e dus cu pluta, vorbeşte singur" aţi putea spune, dar chiar e bine să mai stai la o tacla cu tine însuţi), să văd ce a fost bun anul ăsta, ce nu a mers, ce aş putea face. E o chestie personală, pe care din când în când chiar se merită să o faci. Şi chiar îţi dă sentimentul că vezi lucrurile în esenţă, nu aşa, pe deasupra. Chiar dacă nu îţi place ce vezi sau ce răspunsuri primeşti.

Ei bine, şi apoi a început forfota, asaltul, nebunia, iufa, pe alocuri tâmpenia pregătirilor de Crăciun. Alergătură în sus, în jos, în stânga, în dreapta, la Mall, la Kaufland, la Cozia, la piaţă, iar la Mall şi enumerarea poate fi reluată. Asaltul a început. Şi în acest oraş, pe care îl străbaţi la picior într-o plimbare de voie de la un capăt la altul în maxim o oră, este musai, neapărat şi obligatoriu să pleci cu maşina. Iar, dacă faci imprudenţa să ieşi la cumpărături mai pe seară, hoardele de shopper-i (ce mişto sună imbecilitatea asta de cuvânt care este la fel cu imbecilitatea cumpărătorilor, cel puţin a unora dintre ei) ţi-au luat-o înainte şi au golit rafturile de carne de porc, slănini, caserole de mici, lasându-ţi ţie, fraiere de seară, numai peştele, ceva carne de pui şi legume, însă nu prea multe. Ei, şi în orice magazin ai fi auzi invariabil, inevitabil, dar mai ales obligatoriu colinde. Nu din alea de-ale noastre, lălăite şi depresiv de triste. Nuuu. Din alea englezeşti, vesele, săltăreţe, care, fără să vrei, te fac să cumperi tot magazinul. De fapt, nu sunt colinde englezeşti, sunt cântece americane, bine ticluite de tributari ai marketing-ului, adoptate şi de ai noştri, ca să ne înscriem în trend. Iar ultimii ani am reuşit, ca popor desigur, să ne înscriem în trend, pe alocuri să îl facem chair noi înşine.

Ce s-o fi întâmplat cu Sărbătorile de altă dată, când casa era invadată de miros de sarmale, piftie, răşină de brad, iar colindătorii sunau la uşă şi cântau atât de frumos. Vocile acelea de copii sunau atât de minunat, fără tânguieli specifice softurilor de înregistrări audio ale studiourilor de astăzi. Şi cântau despre Naşterea Domnului! A, şi mai era ceva. Faptul că nu se găseau atâtea, faptul că peste tot erau restricţii şi raţionalizări, oamenii chiar intrau în spiritul Sărbătorilor. Şi îşi mai întindeau unii altora mâna, numai din omenie, fără a aştepta ceva în schimb. Şi mai demult, la ţară, parcă era şi mai şi. Oamenii mergeau la biserică, se împărtăşau şi se spovedeau. În case, pe lângă mirosul de sarmale, cuptorul îşi făcea datoria pentru colindătorii care nu pretindeau bani, ci erau recompensaţi cu colindeţi (nişte covrigi extrem de buni, pentru cei tineri), iar pe sobă, se coceau merele, puse cu grijă de bunici. Totul era calm, iar oamenii când ieşeau pe uliţă îşi dădeau bineţe, nicidecum semeseuri insipide, luate aiurea de pe net.

Nu îmi place să trăiesc în trecut. S-au schimbat multe. Acum, pentru că suntem atât de mulţi pe faţa acestui pământ, poate că ar fi mai bine să ne gândim de două ori înainte de a tăia un brad. Nu este mai bine să rămână acolo în pământ? Anul acesta am apelat la un brad ecologic. Aşa i se spune mai nou bradului artificial. Şi l-am împodobit şi l-am ornat şi arată aşa de frumos! Dacă nu putem să păstrăm timpurile în loc, am putea să păstrăm Spiritul Crăciunului. Acela din suflet, nu cel povestit pe la teveu. Acela de pe vremea bunicii, nu ăsta de azi. Când copiii cântau "Florile dalbe" şi "Astăzi s-a născut Hristos" şi nu "Santa clause is coming to town" sau "Gingle bells". Când toată lumea era împăcată cu toată lumea.

Chiar dacă mai tărziu, vă urez tuturor Sărbători fericite şi încercaţi să readuceţi spiritul Crăciunului acolo unde îi este locul: printre oameni.

A doua zăpadă.... DEMENŢIALĂ!

2009-12-19T23:56:00.005+02:00

Încă am degetele amorţite. Da, de la zăpadă. Este trecut de miezul nopţii şi simt amorţeala copilăriei când intram în casă ud până la chiloţi de la atâta alergat prin zăpadă şi bulgărit cu prietenii. Acum, însă, locul prietenilor a fost luat de ai mei, adică de soţia şi fiul meu. Nimic din ziua de astăzi nu prevestea mica nebunie ce aveam să o facem în această seară. Ziua a început leneş ca orice sâmbătă dimineaţa, mai ales că acum este şi vacanţă. Şi tot leneş s-a derulat până după amiază când am fost cu prietenii noştri la Malul Alb, la săniuş. A fost extraordinar! M-a cam durut spatele, dar băieţii s-au dat cu sania, savurând fiecare clipă ca şi cum ar fi fost un delicios suc de portocale. Şi eu, şi Bobiţă am cam îngheţat de frig, aşteptându-i să se dea pentru a nu ştiu câta "ultima oară". Într-un final le-am zis: Gata! Adunareaaaa la maaaaaaşină! Şi ei, copii cuminţi, roşii în obraji şi uzi la picioare au cedat. Seara, ne-am reunit familiile la tradiţionala sămânţă de floarea soarelui de sâmbătă şi am vizionat împreună ştirile. Apocaliptice, ca de obicei când ninge. Dar noi eram departe de nebunia dezlănţuită în ţară şi aşteptam să se facă ora 8 şi jumătate, pentru comedia ce urma să încheie o seara deosebit de plăcută. Am plecat de la vecinii noştri când filmul începea şi când o minunată ninsoare se aşternea peste oraş. O tresărire de bucurie mi-a străbătut sufletul, exact ca pe vremea când, elev fiind, săream o clasă întreagă la fereastră când vreun coleg anunţa vestea: "Ninge!". Şi în momentul acela, deşi era mijlocul orei, cu un chiot cam cu jumătate de gură, duceam vestea mai departe. Acelaşi sentiment l-am retrăit şi în această seară, văzând cum fulgii se aştern peste zăpada îngheţată de acum trei zile. Am urcat în casă, unde ne aştepta bradul cu luminiţele lui jucăuşe şi comedia ce avea să ne facă se ne simţim din nou copii, revăzând a nu ştiu câta oară prostiile făcute de puştii teribili din seria "Singur Acasă". Noroc cu publicitatea, care ne-a oferit răgazul de a mai arunca un ochi pe fereastră. Afară ningea ca în cele mai frumoasă poveşti auzite vreodată, iar zăpada deja se aşternuse într-un covor ce parcă îmi făcea cu ochiul precum odinioară. Filmul s-a terminat, lasând în urmă o bună dispoziţie ce nu avea cum să ne lase să ne pregătim liniştiţi de somn. Aşa că, totul a venit firesc: "Ce-ar fi dacă am coborî 10 minute afară?" A fost de-ajuns să audă fiu-meu aceste gânduri rostite, că hotărârea a fost luată cu viteza luminii. COBORÂM! Nu ştiu cum am reuşit să ne îmbrăcăm aşa de repede, însă, toţi trei eram jos, înfofoliţi, cu căciuli, mănuşi şi sigur sania care ne aştepta cuminte în portbagajul maşinii. Primii bulgări au zburat inevitabil în următoarea fracţiune de secundă, declanşând un mic război în doi, cu un mic spion care îşi trăda tabăra la prima promisiune de bakugani. Semnând armistiţiul, cu câte un bulgăre după ceafă, am hotărât să pornim spre centru oraşului, deşi ora era cam unşpe şi ceva, după cum ne aminteam când am plecat de acasă. Drumul a fost un extraordinar prilej să resimt bucuriile copilăriei. Totul complotea în jurul nostru să ne luăm porţia de melancolie şi aduceri aminte. Zăpada care scârţâia sub talpa bocancilor, fulgii care se loveau de frunzele uscate ale copacilor ori se opreau pe obraji, făcându-se mici broboniţe de apă, sania care luneca incredibil de uşor, parcul din centrul oraşului cu bătrânii lui castani. Numai luminiţele din centru nu făceau parte din aducerile noastre aminte, fiindcă pe acea vreme te mulţumeai numai cu iluminatul stradal şi gata. Doar erau vremuri de raţionalizare totală. Am regretat pe moment că nu am avut aparatul cu mine, dar regretul a dispărut aproape instantaneu când mi-am dat seama că în seara asta vreau să fiu egoist. În seara asta am vrut să simt din nou bucuria zăpezii cu aceeaşi intensitate ca în vremea copilăriei. Şi aşa am simţit-o. Şi sunt fericit că sufletul meu încă mai tresaltă la astfel de bucurii. Am făcut numai vreo două pozuci de la fereastra bucătăriei ca să vedeţi cam cum era atmosfera.

P.S. La ora asta, fiul meu deja doarme ca un prunc, la fel şi soţia mea. Iar eu scriu aceste rânduri fiindcă nu vreau să fiu întru totul egoist. Vreau să vă împărtăşesc şi vouă un pic din bucuria mea, din astă seară. Ştiu că mâine va fi dezastru în oraş, iar autorităţile îşi vor lua binemeritatele înjurături. Dar eu sper că, citind aceste rânduri poate la cafeaua de dimineaţă, veţi lua hotărârea de a ieşi, NEAPĂRAT PE JOS, la o mică plimbare, prin zăpada necurăţată. Încercaţi!

Prima zăpadă

2009-12-17T11:40:00.004+02:00

M-a pocnit de câteva zile o durere de spate, blocându-mă de la existenţa cotidiană: fugi încolo, aruncă-te încoace, dă telefoane, verifică mailuri, mai pune-te la curent cu noutăţile politice, economice şi orice fel de natură. Ieri am reuşit să fac un tur de forţă prin infernul nu al lui Dante, ci al omului obişnuit forţat să treacă pragul unui spital. Nu sunt chiar venit cu pluta pe Olt, mai ştiu şi eu un doctor pe ici pe colo, aşa că infernul ăsta ar fi trebuit să nu fie chiar un infern pentru mine. Şi totuşi, un gust foarte amar a rămas în gură, dar mai ales în suflet. Am reuşit să îmi pregătesc terenul pentru nişte investigaţii mai amănunţite, aşa că astăzi mă bucur de durerea de spate.

Da, mă bucur că m-a ţintuit acasă durerea asta. Acasă, unde este cald şi bine. Acasă, unde mă pot bucura de lucrurile simple şi aproape de suflet. Luminiţele bradului, pe care l-am făcut deja de trei zile, se joacă pe faţa fiului meu care îşi învârte maşinuţele pe covorul sufrageriei. Are teme pentru vacanţă, dar are şi timp berechet să şi le facă. Cartea de pe măsuţă mă aşteaptă cuminte să termin de scris aici şi să mă cufund între coperţile ei. Televizorul toacă la urechile noastre doar pentru zgomotul de fond. Geamurile îmi arată ceea ce pe la ştiri unii numesc duşmanul cel alb. Da, prima zăpadă a ajuns duşmanul naţional. Pentru ei, nu şi pentru mine. O aşteptam, ca odinioară, pe vremea când aveam aceiaşi anişori pe care îi are acum fiul meu. Mai târziu, o să îl iau de mânuţă, o să îmi iau aparatul şi vom merge la plimbare. Da, la plimbare, ceea ce nu am mai făcut demult, prea de demult. Acum aşa trebuie! Aşa mi-a zis doctorul! Multă plimbare şi ceva timp petrecut şi pentru mine.

Mă voi bucura de prima zăpadă, pe cât de mult o urăsc alţii! Prima zăpadă mă duce cu gândul şi cu sufletul la anii copilăriei, la bucuriile pe care ştiam să le trăiesc, la tot ceea ce am iubit şi încă iubesc. Şi, Doamne, cât mai iubesc prima zăpadă! La fel cum o iubeşte şi Bobiţă şi tot Antractul!

Antract - Prima zapada
Asculta mai multe audio Muzica

P.S. M-am răzgândit! Las cititul pentru mai târziu. Mă duc afară, la zăpadă! Şi am să uit maşina acasă. Numai aparatul mi-l voi lua! Un prieten m-a rugat de o fotografie de iarnă cu oraşul nostru.

P.P.S. Am revenit acasă, cu poza...

O mică poveste p(r)ost electorală!

2009-12-08T11:11:00.003+02:00

Am fost tentat să dau titlul acestui post " De ce a pierdut Mircea Geoană alegerile", dar riscam să capăt eticheta de fan şi susţinător al perdanţilor, fapt care ar fi dus implicit la aplicarea acestei etichete de luzăr şi feţei mele suave, plină de bune intenţii şi condusă de un păgubos bun simţ.

Heh, a fost o circotecă veritabilă în viaţa noastră de spectatori uluiţi ai ringului politic în care s-au aruncat în luptă toate mijloacele, dar absolut toate mijloacele. A fost ca un meci de box la care amărăşteanul, cetăţeanul, fraiericiul, de-a dreptul prostul a fost invitat "moca" să asiste. Numai ca acesta, pe lângă că este şi fraier şi prost, pe deasupra mai este şi idiot pentru că a putut să îşi imagineze "că confruntarea" (cacofonie intenţionată pentru a sublinia trăsătura definitorie a luptei politice) este "moca". Nimic nu este "moca", băi turmentatule de cetăţean care eşti. NU ţi-ai dat seama, încă? Nu ţi-ai luat îndeajuns de multe ţepe la superofertă? Mai vrei? Ei bine ai plătit şi confruntarea asta, cu vârf şi îndesat. Ai plătit cu timpul pe care l-ai petrecut în faţa televizorului uitându-te la limbricii aştia, ai plătit cu nervii pe care ţi i-ai descărcat pe cei din jur, ai plătit cu scârba şi groaza pentru viitor care au pus stâpânire pe tine. Şi pentru ce? Pentru un vot, pe care l-ai dat să alegi răul cel mi mic dintre două rele. Nu te-ai săturat, băi ţăpitule masochist, să fii luat de prost mereu, să îţi sacrifici ani buni din viaţă, în speranţa că următorul va fi cel bun şi pentru tine? Ţi-am zis, eşti clar sadomasochist.

În fine, ai intrat în sala confruntării şi te-ai uitat de jur împrejur. Sala era una mare împărţită în trei secţiuni. Secţiunea A, cea portocalie. Acolo, pe bază de carnet de partid sau declaraţie de simpatie, erai invitat să stai pe un scaun de catifea, cu o gustărică lângă tine, numai bine să te relaxezi în timp ce urmăreşti confruntarea. Secţiunea B, cea portocalie prin amestec, adică cea cu scaune roşii şi galbene, ce-i drept, de lemn (deh, nu au avut organizatorii destui bani sa "facă cu" catifea, de fapt bani au avut, dar nu s-au înţeles din timp să facă aşa). Secţiunea C, cea gri, ternă, fadă, urâtă prin înfăţişare, unde intrau toţi care demonstrau o minimă urmă de bun simţ. Dacă te vedeau cum dai coate la rând, mai puneai piedică unuia sau altuia ca să ajungi mai în faţă erai luat drept descurcăreţ şi te băgau la Secţiunea A. Dacă aveai gura mare, te certai cu toţi pe acolo şi mai şi înjurai, iar la sfârşitul înjurăturii mai adăugai şi "care este", erai luat cu japca în Secţiunea B. Dacă îţi vedeai de coadă, mai dădeai şi locul din faţa ta (prostule) vreunui bătrân sleit de puteri, îţi urmai singur coada până la Secţiunea C. În fine, ai ajuns la locul tău, loc de unde puteai vedea numai centrul ringului şi aştepţi cuminte gongul de început. Te ridici pentru câteva secunde în picioare sa vezi şi ce se întâmplă pe lângă ring. Vezi un tip bărbos, cu barbă căruntă şi bine îngrijită, îmbrăcat cu un sacou albastru închis cu nasturi de aur. Stă exact lângă ring şi îşi aprinde tacticos o pipă. Pare un om apropiat concurentului din colţul roşu/galben. Este sigur pe el şi vorbeşte în colţul gurii cu un alt bărbos, cu barbă neîngrijită şi care merge greu. Vorbesc aproape în şoaptă, deşi în jurul lor este un vacarm de nedescris. Şi se pare că se înţeleg. Arunci o privire şi spre colţul portocaliu, unde se află susţinătorii celuilalt combatant. Dintre toţi, iese în evidenţă o făptură blondă, îmbrăcată ţipător, care avea o bluză care îi sugrumau de-adreptul sânii dornici de un pic de libertate. Iar ochii bărbaţilor din jurul ei stăteau mai mereu în pământ, de frică să nu surprindă momentul când vreunul dintre cei doi sâni ar putea să îşi croiască drum afară din decolteu. Imprudenţa asta a fost făcută mai demult de unul Călin şi şi-a furat-o rău, rău de tot.

Te aşezi liniştit pe scaun şi aştepţi cuminte gongul de început. În jurul tău, oameni normali ca şi tine aşteaptă la fel de cuminţi începutul înfruntării. Sunt destul de mulţi, dar destul de puţini pentru spaţiul acestei secţiuni. Celelalte două secţiuni ale sălii, respectiv cele portocalii (cea portocalie neaoşă, adică A, şi cea portocalie prin alăturare, adică B) sunt super arhipline. Se înghesuie suţinătorii celor doi combatanţi, ceva de speriat. Îşi mai trag câte una după ceafă, se mai înghiontesc, se împing. Deh, sunt animaţi de aceleaşi gânduri. Victoria pentru al lor şi Înfrângerea pentru celălalt. Şi sunt gata să intre şi ei în ring pentru asta.

La un moment dat, din cele două secţini apar câţiva trepăduşi îmbrăcaţi în diverse uniforme. Nu reuşeşti să le recunoşti, dar citeşti pe braţul unuia câteva litere gen G a r .... şi altceva nimic. Altul era ceva cu primăria, în fine, stai la locul tău, cuminte, aşteptând gongul de început. Dar, trepăduşii dau năvală în secţiunea C, şi încep a cotrobăii spectatorii de bani. "Dă, bă şi tu, că nu are candidanţii bani să iasă aşea cu şou, să îi vezi bine. Hai, marcă banu' şi gura" Te laşi buzunărit, apleci privirea în pământ, gândindu-te că ăia erau banii de role pentru ăla micu şi tu nu ai făcut niciun gest, înghiţi în sec a ură şi ... taci. Dispar trepăduşii, iar tu speri că vor începe dracului confruntarea aia o dată. De unde... Mai vin trepăduşii o dată să îţi ia şi banii pe care îi ţineai pentru sărbătorile de iarnă. Cică primă de sărbători, pe care tu, marele patron, ţi-o programaseşi. Hai, gata, gura, mucles!

În sfârşit, cei doi mari combatanţi îşi fac apariţia. Zboară confetti din aur şi arginţi, show de lasere şi lumini, steaguri agitate, iar mintea ta îţi zboară la linia aia de credit din care până la urmă îţi vei da prima. Asta dacă nu... ba nu. Las' că mai bine tai bon fiscal la toţi. Nu poţi dormi liniştit ştiind că te pot încălţa... uuuf. Sunt prezentaţi publicului de către acelaşi arbitru gras, mic, chel şi antipatic. L-au adus pe el, până la urmă. Acelaşi ca şi la cursa de dinainte. Li se atrage atenţia asupra regulilor pe care trebuie să le respcte. Cel în şort portocaliu, exact în acel moment, când toată lumea îşi concentra privirea asupra arbitrului, îi trage roşului una peste fluierul piciorului. Roşul se schimonoseşte de durere, dar nu zice nimic. Dă numai din cap în semn că înţelege regulile. Arbitrul se întoarce cu spatele, portocaliul şi el se întoarce şi dă să pornescă spre colţul său, când simte răceala unei mănuşi de box fix în chelia lui. Lumea vede gestul nesportiv şi fluieră. Nervii sunt întinşi la maxim.

Se aude gongul. Susţinătorii ating curând starea de isterie care le fusese prelucrată de către antrenorii celor doi combatanţi. Simpatizanţii devin şi ei isterici, doar e datoria lor netrasată de nimeni. Dar ei se simt datori. Prima repriză este o repriză de tatonări. Se dau şi se încasează câţiva pumni uşori. Lucrurile merg la fel şi în cea de-a doua repriză. Şi în cea de-a treia. În cea de-a patra avem deja un fapt memorabil. Unul din cei mai tari susţinători ai roşului, acela cu sacou şi barbă căruntă, şopteşte ceva unui trepăduş care dispare. După câteva secunde, revine însă cu un pachet de unt pe care îl scoate din ambalaj şi îl aruncă în ring, între picioarele luptătorului cu şortul portocaliu. Nu îl vede prea multă lume, numai cei din secţiunea C pot observa această manevră. Combatantul calcă pe unt, se dezechilibrează şi în cădere, încasează un pumn zdravăn de la luptătorul în roşu. E la pământ. Nu mai aude nimic, nu mai vede nimic. Simte însă furia cum îi afectează vederea. Nu mai vede acelaşi public. Vede alt public şi pe el se vede pe altă scenă. La un moment dat, se apropie de scenă un copil. Este conştient că furia îi va răpi capacitatea de concentrare. Aşa că preferă să se descarce. Dar pe cine? Copilul nu se opreşte şi vine spre scenă. Greşeala lui. Capul copilului zboară pe spate de la dosul de palmă primit. Dar el, marele luptător, descărcat acum de energia negativă cauzată de furie, stoarce o lacrimă pentru public şi se ridică în picioare. Şi-a revenit. Acum vede totul clar, poate chiar mai clar decât înainte, chiar dacă este huiduit copios de cei din secţiunea adversă, dar şi de o parte a celor din secţiunea C, care până acum au stat liniştiţi fără să scoată un sunet. Trebuie să pregătească răzbunarea. O cheamă pe blondină, îi şopteşte ceva şi aceasta dispare. Revine însă repede şi aruncă câteva bucăţele de slănină în ring. Combatantul din colţul roşu o vede, însă. Numai că o vede pe ea şi nu vede pumnul care îi zdruncină creierii. Cade pe podeaua alunecoasă, lovindu-se la cap. Este în colţul portocaliu. Un doctor cu halat alb îi conectează câteva fire la tâmple. Uriaşele plasme de deasupra ringului se aprind şi pe ecrane se vede ce visează cel de pe podea, în timp real. Se vedea relaxându-se într-o cadă imensă de jacuzzi, iar în jurul său multe lumânări parfumate. Era singur în cadă, iar în mână ţinea un pahar de şampanie. La un moment dat, uşa se deschide şi apare un bărbos, cu barba neîngrijită şi cu mers anevoios. Se urcă în cadă cu el... dar, în acest moment plasmele se sting. Vacarmul reîncepe. Doctorul îşi ia firele şi dispare. Simpatizanţii sunt isterici. Arbitrul uită să numere. Îşi aduce aminte ce trebuia să facă, şi numără mai mult pentru el: şapteeeeeee, ooooooopt... Însă luptătorul cu şort roşu reuşeşte să se ridice. E în picioare şi lupta reîncepe. Mai aprigă şi cu mai multă încrâncenare, dar nu se mai întâmplă nimic notabil până la final. Gongul final îi găseşte pe cei doi epuizaţi, răguşiţi, dar satisfăcuţi. Erau convinşi fiecare în parte, că a câştigat. Arbitrii se duc spre un birou să delibereze. Sala este în delir. Până şi secţiunea C, aceea gri, ternă, anostă şi tăcută se animă. Arbitrii nu au terminat de deliberat. Se face târziu, iar sala trebuie evacuată. Se face un anunţ la microfonul sălii: Ocupanţii secţiunii C sunt rugaţi să se prezinte la uşa Z, pentru accesul afară din sală. Oamenii care au stat în această secţiune, fără a se împinge, se ridică şi pornesc înspre uşa indicată. Un trepăduş însă, îi îndrumă către altă uşă, unde îi aştepta inspectorul de la Brigada de Observare a sălii, care le înmâna câte un formular de amendă pentru că nu au părăsit sala pe la uşa indicată la microfon. Fiecare spectator îşi lua formularul de amendă resemnat, cu gândul poate la aceeaşi linie de credit, la care mă gândeam şi eu. Şi tu, şi el şi poate toţi cei care citesc aceste rânduri.

Pentru că şi eu, şi tu, şi el, toţi facem parte din spectatorii Secţiunii C, care am intrat "moca" la show şi am ieşit cu buzunarele goale. Asta n-ar fi nimic. Dă-i dracului de bani. Că banii se fac, dar ce te faci cu găurile din stomac, cu maţele întoarse pe dos, cu scârba care te-a apucat şi cu groaza că uite "aşea" eşti din nou pe punctul de a pierde cinci ani din viaţă, sperând ca poate viitorul preşedinte... sau... poate...

De ce a pierdut Crin Antonescu?

2009-11-23T12:03:00.006+02:00

Am o lehamite perfectă, dacă lehamitea ar putea fi perfectă. O asezonez forţat cu explozia de culori şi nuanţe a toamnei, cu vremea perfectă de afară şi îmi dau seama ca obţin o sâcâitoare durere de cap. La ce bun atunci această alăturare, asezonare, împreunare, care pe deasupra mai este şi forţată? Aduce a viol; ori eu am încercat întotdeauna să mă manifest paşnic pe acest pământ. De multe ori când mă simt atacat, fie întorc spatele, fie joc rolul prostului, deoarece nu îmi place să atac. Sigur, nu mă las întru totul atacat, mai am şi eu o replică pe acolo, una mai schiloadă să nu zică lumea că sunt prost de-a binelea. Unii ar numi asta bun-simţ, alţii fraiereală, alţii de-a dreptul prostie. Nu mai sunt nici eu sigur ce este. Poate ar trebui să văd lucrurile mai pragmatic.

Deci, (deşi am început propoziţia cu acest cuvânt, nu trag nicio concluzie, "sumarizez" numai ce am spus mai pe sus) se dau datele următoarei probleme. La start, sunt aliniaţi nişte adversari care au de terminat o cursă. Singurele două lucruri certe ale acestei curse sunt: linia de start şi linia de sosire. Obstacolele de pe pistă sunt alese de către un arbitru mai gras, chelios, cu mustaţă şi scund, un tip extrem de antipatic, care în şcoală probabil că era cuca bătăilor de joc şi a şuturilor în cur. Dar, acum, roata s-a întors. Puterea o deţine el şi aranjează obstacolele după cum pofteşte el. La ăia mai aşa necunoscuţi, la pune nişte garduri înalte, cu sârmă ghimpată, numai bune să îşi lase ceva bărbăţii în gard. Ailalţi, că deh, sunt mai cunoscuţi, le pune nişte garduri din alea de firmă, calculate bine în înălţime de firma producătoare, dar dispuse prost pe pistă de omul nostru, gras, chel, scund şi antipatic. Unuia îi pune mai puţine, altuia cât zice la regulament, la al treilea, că are ochii albaştri şi succes la gagici, ceea ce el nu a avut niciodată, îi pune aşa mai multicele, la ăla nebunu' îi pune gardurile pe lungime să îşi frângă gâtul, la ăla slab, da' cu gura mare îi pune câteva serii de obstacole la distanţe foarte mici şi tot aşa. Şi începe cursa: se duce arbitru nostru chel, gras, scund şi nesuferit la linia de start şi ridică pistolul în aer. Tensiunea concurenţilor creşte vertiginos, tensiunea spectatorilor se poate mirosi, iar el, cu un cinism greu de imaginat, spune, aproape pentru el: "Pe looocuri, fiiiţi gataaaaaaa...." trage aer în piept, de parcă ar fi rămas fără oxigen deloc, închide ochii pentru strigătul final şi...

Primul concurent ţâşneşte, urmat de cel de-al doilea. Al treilea, ăla cu ochii albaştri, frumuşel şi cu succes la gagici se gândeşte că mai bine aşteaptă startul, că el are principii şi bun simţ, că fetele apreciază pe cei corecţi, dar dacă... totuşi.... Şi tot calculând aceste opţiuni, aude în sfârşit şi strigătul de START. Ţâşneşte şi el, dar ceilalţi doi sunt deja mai departe. Simte, însă că lumea îl susţine, că doreşte victoria lui. Iar în mintea lui apar iar întrebările: "Dacă aş tăia la curbe, pe pista de la margine, aş mai recupera". Însă conştiinţa nu şi nu. Degeaba, lumea urla la el, el nimic, "sunt corect, am bun simţ şi vor înţelege. Mai ales gagicile, vor aprecia felul meu de a lupta". A mai trişat şi el pe ici pe colo, la vreo două curbe, mai mult nu a avut curajul. Ceilalţi doi însă, luaseră un avans destul de mare, şi au început să îşi tragă la gioale unul altuia. Nu mai aveau ochi pentru restul. Ştiau că erau mult în urmă, doar cotizaseră destul cu fripturi şi gagici la arbitrul ăla scund, gras şi antipatic. Măcar aşa a reuşit şi el să simtă atingerea cărnii roz a fetelor pentru prima dată în viaţă.

Primii doi au terminat cursa. S-au calificat pentru marea finală. Restul... nu mai contează. A, nu, frumuşelul reuşeşte să termine pe locul trei, dar nu îl mai bagă nimeni în seamă. Gagicile, mai ales alea blonde şi voluptoase se aruncă asupra învingătorului. Sunt gata să se ofere pe tavă lui, câştigătorului, doar câştigătorul ia mereu totul. Chiar dacă îi pute gura. Da' rău îi mai pute gura! Toată lumea nu are ochi decât pentru locul întâi, hai şi doi.

Restul nu contează. Aşa-i şi în viaţă! Contează ăl mai al dracu' în gură, ăl de poate mânca mai mult căcat şi poate striga cel mai tare. Şi ce dacă îi pute gura, gagici va avea gârlă. Şi ce dacă ştie că l-au văzut şi alţii mâncând? Îi cumpără, sunt la promoţie, în grup. Aaaaa, şi el l-a văzut pe ăla de pe locu doi cum a mâncat şi el, deci nu poate să îl dea în gât. Aşa că va sta liniştit!

Deci, (acum chiar am să trag o concluzie) amândoi vor sta liniştiţi. Frumuşelu', ăla după care mai leşina câte-o gagică şi care era susţinut de oameni aşa mai spălaţi a pierdut. Hăhăhă. Da' cum a mai pierdut! A crezut el că va vorbi frumos şi se va comporta aproape galant şi va câştiga? Fraieru', prostu', auzi ăla cu bun simţ... Hăhăhă!

Gata, problema a fost rezolvată! Pragmatic! Două lucruri au fost certe: linia de start (pentru că era o linie desenată şi toată lumea o vedea) şi linia de sosire (pentru că era o linie desenată şi toată lumea o vedea). Restul ţine de factorul uman, supus greşelii. Şi ce, omu' greşeşte, ce dacă greşeşte în favoarea unuia sau a altuia? Doar nu era să rămână fecior, deşi era chel, scund, gras, antipatic şi mai avea şi un salariu mic. Acum se simţea şi el bine. Avea "cojones". Numai că "cojones" alea îşi cereau drepturile şi mai avea nevoie aşa de-o partidă mică. Numai că primul concurent i-a spus că e un dobitoc şi i-a recomandat să se uite în oglindă, iar cel de-al doilea, mai diplomat din fire, i-a lăsat de înţeles că nu va fi tot el arbitru în marea finală. Aşa că, s-a întors spăşit la căţeaua lui de acasă, care îl aştepta credincioasă.

Problemă de reflecţie (pentru destui reflexie): cum e mai bine? Cu sau fără principii? Cu, te vor uita toţi, că, deşi ai încercat să schimbi sistemul, tot te-ai stropit pe pantofi şi pe pantaloni când ai încercat să te pişi contra vântului. Fără, te vor uita toţi în secunda următoare când nu ai mai reuşit să ieşi pe locul întâi. O nelămurire uşoară. Pentru cel care i-a aflat răspunsul. Eu l-am aflat, dar vă las pe fiecare dintre voi să vi-l aflaţi.

A, şi să nu uit! Ce am debitat mai sus, este rodul imaginaţiei mele. Asemănări cu realitatea nu sunt, poate numai aşa... "sursuri" de inspiraţie. Iar, ca să revin la întrebarea din titlu... De ce a pierdut Crin alegerile??? Că nu s-a mutat în Mihăileanu, colţ cu Zambaccian şi nu şi-a pus termopane VARTEX. Uite de aia nu a câştigat alegerile.

P.S. Imaginea de mai sus este luată de mine, la remarca unei prietene. Deci drepturile de autor ne aparţin. Dar ştiu că unora le miroase gura, aşa ca nu o să îmi bat capul dacă o voi găsi pe cine ştie unde. Nu îmi place să stau în aceeaşi cameră cu persoane cărora le pute gura, deci nu o să dăm pe nimeni în judecată!

Un vis împlinit!

2009-11-06T21:46:00.007+02:00

Astăzi a fost una dintre cele mai însorite zile din ultima vreme, deşi am stat aproape jumătate de zi sub pământ, în Salina Ocnele Mari. A ieşit şi soarele pe strada mea şi am trăit una din dorinţele mele arzătoare: prima expoziţie de fotografie.

Iureşul cotidian a fost foarte mare în ultima perioadă, drum pe la Bucureşti, diverse probleme de rezolvat, teme cu cel mic şi tot aşa, că nici nu am simţit cum a trecut această săptămână. Şi iată-mă vineri, ziua în care trebuia să punem fotografiile spre delectarea ochiului şi a sufletului musafirilor Salinei. Alarma telefonului şi-a făcut datoria la ora 8.00, iar eu am intrat un pic în panică. Nu prea aveam nimic pregătit: afişul nu era printat, nu ştiam exact cum vom expune fotografiile în salină, ştiam că la ora două urma să aibă loc un eveniment, o consfătuire medicală în salină, aşa că am intrat repede în priză. Am scotocit după singurul meu stick de memorie (unul din vremea cretacică, având impresionanta capacitate de 64 de megabiţi), am copiat afişul pe stick, am trezit copilul, i-am dat să manânce, copilului, evident :), ne-am îmbrăcat şi am coborât. Alex era deja jos, Bobiţă era şi el aproape gata, am luat de la "Gospodarul" nişte "negrese" şi şuruburi, am sorbit cafeaua, copiii s-au năpustit asupra jucăriilor din camera băieţilor lui Bobiţă, iar noi am pornit la drum. Am mers să printăm afişul şi după mici peripeţii am reuşit să-l printăm, din bucăţi, dar a fost bine şi aşa. În fine, acum eram cu totul gata, aşa că am pornit spre Ocnele Mari.

Am intrat în Salină şi ne-am pus pe treabă. Am început cu o binemeritată ... pauză. Adică, în bunul obicei oltenesc, ne-am scărpinat creştetul capului spre invocarea muzei ce avea să ne înveţe cum naiba să prindem fotografiile în pereţii de sare, tari ca stânca, nu alta. Din discuţie în părere, via consultări, am ajuns la concluzia că nişte... "ceva" pe care să punem fotografiile, ca nişte simeze, se impunea a fi confecţionate. Cu sprijinul gazdei noastre EXTRAORDINARE, d-l Marius GEORGESCU, am reuşit să confecţionăm aceste "simeze" din nişte blăni, iar expoziţia noastră începea să capete contur. Un contur mai fain decât, sincer, îmi închipuiam eu.

GATA! Am reuşit. Totul arăta perfect! Ei, bine prima noastră expoziţie era gata! Noi, adică Bobiţă Cătuşanu, Gabi Marian şi subsemnatul, am "furat" câteva clipe timpului şi am vrut să le oferim privitorului, vizitator al Salinei Ocnele Mari, ca un fel de pată de culoare în imensul cenuşiu al cotidianului nebun de-a binelea. Asta este "Mişcarea noastră de rezistenţă", ăsta este modul nostru de a rezista circului politic şi tâmpit, oferit gratuit la televizor.

Ceea ce ne-a bucurat însă cel mai mult a fost faptul că, deşi expoziţia nu era gata în totalitate, vizitatorii Salinei deja priveau fotografiile noastre. Şi ce sentiment minunat am avut în acel moment!

Acesta este un vis împlinit! Nu a fost aşa de greu să-l împlinesc, deoarece ingredientele "secrete" sunt aici lângă mine: dorinţă, prietenie, generozitate, faptul că am crezut în acest vis. Acestea sunt ingredientele unei zile perfecte! Iar aceasta este ziua mea perfectă!

Vreau să îi mulţumesc lui Alex Andrei Moise pentru imaginile de mai sus şi pentru că a fost alături de noi şi sper să îi ofer şi eu imagini de la viitoarea lui expoziţie cât mai curând!

Ete, că se poate şi altfel!

2009-10-30T13:12:00.007+02:00

Încrâncenare mare pe scena politică zilele astea. Doar e campanie electorală! Fi-le-ar campania electorală a dracu'. Să o ia şi să şi-o bage undeva de unde nu o mai pot scoate decât prin intervenţie chirurgicală. Asta nu mai este campanie electorală (electoral - care priveşte electorul, adecă alegătorul, adecă io sau tu sau ăla de pe stradă), e campania dosarelor. Nu alea din plastic de la librărie, alea... grele de pe la servicii. Şi dă-i, tată, circ la tot poporu'. Să aibe omu' la ce se uita, că deh, facturile se umflă, veniturile scad, trăim vremuri maro (să nu zic de căcat), ce să mai.

În toate vremurile astea maro, na, că natura deschide un pic sacul cromatic şi ne aruncă un pic de nuanţe pentru ochiul îndobitocit de cenuşiul şi plumburiul cotidianului din care parcă nu mai ai scăpare. Da, începi să crezi că nu mai ai scăpare. Te afunzi din ce în ce mai mult în probleme, zilele parcă gonesc pe lângă tine, de parcă nu ar fi auzit de radar şi tu... tu ce faci? Pleci de la servici cu mulţumirea în suflet: "Am mai plătit o factură!". Dar, ajungi acasă, deschizi cutia poştală din care îţi cad alte două facturi şi îţi spui: "Ce dracu' caut eu în viaţa mea?" Ori...

Da. Te opreşti un pic. Îţi tragi sufletul care a obosit să ţină pasul cu tine şi a rămas undeva pe drum, deschizi, ba nu, beleşti ochii larg şi începi să te bucuri de ceea ce este frumos pe lumea asta. Răutăţi vei găsi întotdeauna şi la tot pasul, oameni care să te înjunghie pe la spate sunt destui, nemernici care consideră că te pot prosti în faţă doar pentru faptul că eşti un lord şi nu te cobori la nivelul lor sunt peste tot. Nu duci lipsă de belele. Dar cum belele trag la belele, ai putea să începi să le tratezi ca pe nişte "chestii", încercând să atragi în casa ta bucuria. Bucuria de a bea o cafea duminică dimineaţa cu un prieten, bucuria de a te plimba prin pădure cu familia, bucuria de a face lucruri simple, dar poate cel mai important lucru, "bucuria" de a te bucura de lucrurile simple.

Mi-am propus o dată cu aderarea la "Mişcarea de rezistenţă" şi la campania "Noi vrem respect" să mă detaşez de nebunia din jur, să fiu eu contra vântului, chiar cu riscul de a mă uda pe pantofi, să trag pe dreapta maşina şi să mă bucur de simfonia galbenă a toamnei, să savurez cafeaua de dimineaţă chiar dacă este duminică ori luni, să reînvăţ lucrurile simple pe care se pare că le-am cam uitat.

Dar, mai ales să îmi văd de ale mele. Să îmi împlinesc ceea ce mi-am dorit în noaptea dintre ani pentru anul acesta. Printre altele, să fac prima mea expoziţie fotografică. Cu ajutorul bunului meu prieten Bobiţă Cătuşanu, iată că această dorinţă urmează să se îndeplinească.

Deci, vă invit, la Salina Ocnele Mari, pentru o porţie de sănătate, dar şi pentru a arunca un ochi la ceea ce am fotografiat eu.

M-am săturat!

2009-10-02T23:53:00.008+03:00

Guvern. Coaliţie. PSD. PD-L. Criză. Revocare. Demitere. Am avut parte de aceste cuvinte în supradoză zilele acestea. În condiţiile în care economia se prăbuşeşte văzând cu ochiul liber, totul, acolo, sus, la vârf, se desfăşoară fără mine, fără a se ţine cont de interesul meu, ca cetăţean. Cetăţean, pe naiba! De fapt eu, ca şi prea mulţi alţii, suntem nişte bieţi plătitori de impozite care ţin în spate sistemul. Şi pe ei, jmecherii, care împart banii după placul lor, îi doare în cur de noi, dar nici acolo.

Mi-am spus părerea şi am susţinut-o de fiecare dată cu argumente şi am recunoscut mereu: da, sunt de dreapta, îmi place doctrina de dreapta. Numai că ei nu au avut niciodată doctrină, nu ştiu ce înseamnă acest concept. Ei ştiu o singură doctrină: doctrina CIOLANULUI.

Am susţinut din toate puterile mele Convenţia Democratică în anul 1996. Eram în timpul facultăţii şi eram sigur că până voi termina eu facultatea, societatea va intra în mult aşteptata normalitate. Şi mi-am luat ţeapă. Am susţinut iar din toate puterile o nouă coaliţie, Dreptate şi Adevăr, în 2004. Terminasem aproape orice rezervă de speranţe şi eram gata să plec din ţară. Dar, m-am răzgândit. Am rămas în ţară cu convingerea că va fi mai bine, că voi trăi bine. Aşa mi se spusese! Şi iar mi-am luat ţeapă! E ca şi în căsătorie. Când te înşeală nevasta prima dată, să-i fie ruşine! Când te înşeală a doua oară, să-ţi fie ţie ruşine! ŞI ÎMI ESTE! Mi-am luat ţeapă de două ori cu opţiunile mele politice! De aceea, nu mai pot să susţin niciun partid politic, nicio altă coaliţie. Ar fi prea mult pentru mine, ar fi de-a dreptul sado-masochism. Ori nu pot fi aşa! E ca şi cum te-ar înşela nevasta a treia oară, cu zâmbetul pe buze. Ori, dacă treaba asta ţi se întâmplă, nu stai ca prostul satului să fii batjocura tuturor, ori te pui cu paru pe ea, ori o laşi şi te duci în cele patru zări.

De aceea, nu mai pot susţine o entitate politică. De aceea, voi susţine demersurile societăţii civile, care parcă începe să se mişte, să se nască. Este singura opţiune care mi-a mai rămas. Aici în ţară!

Sunt două campanii care mi-au atras atenţia în mod deosebit şi cărora m-am alăturat. Fă-o şi tu, spune-le prietenilor tăi:

Mişcarea de rezistenţă declanşată de Jurnalul Naţional. Nu este pentru oricine! Este numai pentru cei care cred cu tărie în dictatura bunului simţ, în detrimentul comportamentului cocalaresc si piţiponcesc. Vino şi tu în Mişcarea de rezistenţă dând un simplu click pe imaginea de mai jos şi pune-ţi pe blog invitaţia pentru prietenii tăi să intre în această Mişcare.

Noi vrem respect! Aici este răfuiala cu politicienii, cu cei care ne-au răpit ani din viaţă ca să îşi umple ei buzunarele şi să ne râdă în nas progeniturile lor cu maşini scumpe şi case peste case, pe care nu au cum să le justifice. Apropo de asta... Fiscul? Am încredere şi în această campanie, deoarece nu cred că domnul Victor Rebengiuc şi-ar pune în joc imaginea de om cu coloană vertebrală pentru ceva în care nu ar crede. A fost primul care le-a spus să se şteargă la gură pentru rahtul pe care l-au mâncat atâta timp. Sper să o facă din nou, de fapt, să o facem împreună. Semnează şi tu manifestul şi cere şi tu respect!

Nesimţire, ţi-ai găsit naşul... de fapt, NAŞII!

2009-09-26T23:08:00.010+03:00

Sâmbătă, 26 septembrie, ora 10.00, în faţa gării. Gaşca de prieteni s-a strâns încet, încet şi am pornit spre Malul Alb, unde astă vară am filmat aceste scene incredibile. Am avut parte de tot sprijinul familiei, la această acţiune participând soţia mea, Ingrid, fiul meu, Theodor, precum şi bunii noştri prieteni, familia Cătuşanu (Anca, Bobiţă, Mihnea şi Rareş), făcând astfel o gaşcă mare de prieteni, şi mici şi mari.

Am ajuns la 10 şi jumătate în locaţie şi ne-am organizat. Am luat mănuşile din plastic, am desfăcut sacii şi ne-am apucat de treabă. Între timp, gaşca noastră de prieteni s-a mărit, aici ajungând şi câţiva dintre copiii Grădiniţei Happy Kids din Râmnicu Vâlcea, împreună cu părinţii lor.

Sacii se umpleau foarte repede, iar pajiştea începea să îşi recapete din înfăţişarea ei normală, din demnitatea furată de sticlele din plastic aruncate aiurea de nesimţiţii oraşelor. Am coborât şi lângă râu, profitând de faptul că nivelul Oltului a fost scăzut şi am curăţat şi malul râului.

Copiii s-au organizat foarte bine fără să le spun eu sau alt adult de prin preajmă; unul ţinea sacul celălalt se apleca şi lua sticla de plastic, lucrând astfel în echipă. Da, asta înseamnă lucrul în echipă, iar micii mei prieteni cred că astăzi au învăţat această lecţie esenţială pentru viaţă. Am fost astăzi o echipă, o gaşcă mare, iar ceea ce la început părea imposibil, în două ore deja era realitate.

Doar cu o săptămână înainte, am fost în această locaţie cu amicii mei fotografi, pentru o şedinţă foto de seară, iar malul Oltului arăta cam aşa:

După ce ne-am făcut noi treaba, malul Oltului este schimbat. COMPLET!

Cu ajutorul domnului prefect Remus Grigorescu, căruia îi mulţumesc pentru sprijin, am reuşit să iau legătura cu Domnul Ion Cîrjan, directorul SC Urban SA – Sucursala Vâlcea, care a trimis un container pentru a încărca sacii cu gunoiul strâns de noi. Vă vine să credeţi sau nu, UN CONTAINER a fost umplut în câteva minute cu sacii noştri, în jur de 150 de saci, poate chiar mai mulţi. Mulţumim URBAN că aţi fost alături de noi, dar mai ales că aţi fost la înălţime!

Cam aceasta a fost ziua de astăzi şi prima noastră acţiune de voluntariat. Nu am făcut această acţiune ca să dăm o lecţie autorităţilor, am vrut numai să ne răfuim un pic cu nesimţirea celor care, deşi spun că le place să-şi petreacă timpul liber în natură, “nu poate” să îşi strângă gunoiul atunci când pleacă acasă. Şi lasă după ei sticle goale de plastic ori doze de aluminiu, cutii din plastic, încălţări vechi şi câte şi mai câte ciudăţenii. Le-am spus micilor mei prieteni că natura este de fapt casa noastră, iar dacă acasă nu aruncăm sticle de plastic în cadă, să nu o facem nici afară, în natură. Noi, adulţii, trebuie să le lăsăm o casă curată, dar din păcate, adulţii sunt mai preocupaţi cum să polueze natura, în niciun caz cum să o protejeze.

Sper că participanţii la acţiunea de astăzi au învăţat de ce nu este bine să arunci o sticlă de plastic în râu. Pe moment, ea dispare din faţa ochilor noştri, dar cu siguranţă va ajunge undeva. Undeva unde mai sunt alte sute de sticle. Şi aşa vor avea în faţa ochilor peisaje precum cele de mai sus.

Acum, seara, când scriu aceste rânduri, oboseala se face simţită în toate oasele şi în toţii muşchii. Mă gândesc însă la micii mei prieteni care astăzi timp de două ore au trebăluit ca nişte furnicuţe. Ei trebuie să fie un exemplu de urmat pentru cei mari, care stau ascunşi prin birouri şi care elaborează tot felul de politici regionale, materiale informative şi alte chestii de genul acesta. Nu spun că aceste lucruri ne sunt inutile, dar parcă sunt prea multe, şi politici, şi broşuri informative, şi este prea puţină acţiune concretă. Lăsaţi doamnelor şi domnilor luxul biroului, puneţi-vă cizmele şi mănuşile de cauciuc şi poftiţi de urmaţi exemplul celor mici, pentru că TREBUIE SĂ VĂ FIE UN EXEMPLU DEMN DE URMAT!

Părinţii celor care au venit astăzi, trebuie să fie foarte mândri de copiii lor, pentru că în loc să stea să se joace cu prietenii ori să se relaxeze, au vrut să vină astăzi să facă curat în casa de afară!

(Noi) Am început şcoala!

2009-09-20T19:18:00.010+03:00

15 Septembrie. Poate aşa ar fi trebuit să intitulez postul, dar având în vedere faptul că anul acesta am intrat şi noi în clasa I, i-am dat o tentă mai personală. Este o nouă etapă în viaţa noastră, dar mai ales a fiului meu, şi sper din tot sufletul să reuşim să depăşim obstacolele care ni se vor ivi în cale. Nu îmi este teamă de fiul meu că u va face faţă. Nu îmi este teamă de noi ca părinţi că nu vom reuşi să îl ghidăm pe drumul cel bun. De altceva îmi este teamă şi anume de sistem. Sistem care este unul parşiv, lacom şi ipocrit. Şi oricât am încerca să îl schimbăm, cei mari, adulţii ca părinţi sau profesori, chiar şi cei mici, ca elevi, îmi este din ce în ce mai clar că este imposibil. Mi-am pierdut speranţa că se mai poate face ceva, că se mai poate schimba sistemul.

Grădiniţa a fost pentru mine o experienţă extrem de folositoare, din care am învăţat, pe propria piele din păcate, că în sistemul de învăţământ nu se merge cu principii, cu corectitudine, tratând copilul nediferenţiat. Nu, trebuie să dai din coate, să îţi creezi nişte avantaje şi implicit copilului tău să îi creezi avantajele de a beneficia de o educaţie corectă. Din păcate, aşa stau lucrurile în sistemul public de învăţământ. O dată cu schimbarea grădiniţei, s-au schimbat şi lucrurile. În bine, desigur. Şi aşa am reuşit să îmi repar greşala faţă de copilul meu, întârziindu-i plecarea în clasa I cu un an, dar pregătindu-i această plecare temeinic, într-o grădiniţă privată, pe bani, dar unde copilul meu a făcut progrese uimitoare. Şi astfel am reuşit să îl pregătesc pentru şcoală, pe banii mei, făcând ce ar fi trebuit să facă grădiniţa publică.

Pornim la acest drum cu speranţa în suflet, dar mai ales cu această experienţă trăită şi, mai ales, învăţată. Nu îmi doresc pentru fiul meu să fie îndopat cu matematici peste măsură, nu îmi doresc să îl văd închis în casă, la birou făcând sute de probleme şi de exerciţii contrar voinţei lui, nu îmi doresc ca pornirile artistice, dacă le-ar avea, să îi fie retezate de obsesia unui învăţător avid de diplome şi de premii pe spinarea elevilor lui. Vreau să facă totul din plăcere, chiar dacă vor fi sute de probleme de matematică sau sute de versuri sau sute de desene sau sute de ture de stadion. Vreau să ştie din cât mai multe şi din cât mai variate.

De aceea, nu am să aştept nimic de la guvernanţi pentru că ei sunt oricum ocupaţi cu treburile lor mult mai importante decât viitorul copiilor noştri, cu certurile interminabile şi cu acţiunile lor de ochii lumii şi aducătoare de voturi. Oricum, pe vorbele lor nu mai pun preţ nici măcar o ceapă degerată. Ceea ce îmi rămâne de făcut este să îi creez fiului meu avantajele necesare care să îi permită accesul la o educaţie pe termen lung şi cât mai diversificată, chiar dacă asta va însemna un învăţământ paralel, cum este cel al meditaţiilor. Şi eu predau meditaţii, dar eu măcar sunt corect. Nu îmi recrutez copiii de la clasă, nu îi forţez să vină la meditaţii şi cel mai important, le dau bon fiscal (adică plătesc impozit, ca să aibă şi profesorii învăţământului public şi magistraţii şi ceilalţi bugetari măriri de salarii), pentru chestia asta fiind botezat cu minunatul adjectiv "prost" de unii sau alţii.

Este un drum greu, dar sunt convins că vor fi şi multe satisfacţii din partea fiului meu, iar de obstacole mă voi ocupa eu.

S-a dus şi vara asta!

2009-09-03T21:09:00.015+03:00

E deja septembrie şi mă simt parcă mai obosit decât în iunie când începea vacanţa. A fost o vară plină, atât la firmă, cât şi acasă, iar toamna se anunţă şi ea specială, fiindcă fiul meu va începe şcoala în această toamnă.

Am reuşit în această vară, să realizez cu micii mei prieteni câteva proiecte la care am muncit cu toată dăruirea de care am putut fi în stare şi eu, dar mai ales ei. Am învăţat fiecare câte ceva unii de la alţii, şi ei de la mine, dar şi eu de la ei. Aşa sunt eu, chiar dacă pare aiurea, recunosc ce este de recunoscut, iar faptul că am învăţat de la nişte copii nu mi se pare o ruşine a recunoaşte. Ar fi şi păcat să nu recunoşti atunci când înveţi ceva de la un copil, fiindcă aşa îl poţi face să se simtă special şi, credeţi-mă, copiii din ziua de astăzi sunt cu adevărat speciali. Sau, poate chiar mai rău, să te crezi buricu' pământului şi să crezi că nu ai ce învăţa de la un copil.

După terminarea proiectelor, o provocare profesională, am trecut la o altă provocare, de data asta personală. Am făcut echipă "strong" cu soţia mea şi am trecut la zugrăvirea micului nostru apartament de două camere. Am băgat totul în saci de plastic, pe care i-am depozitat într-un spaţiu un pic mai neconvenţional, dar excelent, şi anume în camionul vecinului şi prietenului nostru Bobiţă Cătuşanu , am acoperit mobila cu folie, am luat vopsele şi ne-am pus pe treabă. Acum, uitându-ne pe poze parcă nici nu a fost aşa de greu, dar ...

Am terminat curăţenia, cât de cât am pus mobilele la loc şi gândul ne-a zburat inevitabil către malul mării unde ne doream să evadăm măcar un week-end. Aşa că soţia mea, care are adevărate talente de internaut, a început să caute pe internet oferte pentru a ne petrece câteva zile la mare, pentru a ne reface oarecum bateriile. Numai că tot ceea ce a găsit ea, era destul de puţin, la un preţ destul de mare, care nu ar fi justificat deplasarea la malul mării. Numai că pe la televizor se tot vorbea de calitatea serviciilor şi de preţurile accesibile ale litoralului bulgăresc, aşa că am cerut unei agenţii de turism din Vâlcea o ofertă de preţ. Patroana acestei agenţii, pe care o cunosc destul de bine, ne-a spus că într-adevăr litoralul bulgăresc este o soluţie foarte bună pentru noi. Aşa că am rugat-o să ne găsească nişte bilete care să ne ofere posibilitatea să legăm plecarea noastră (familiile Belivac şi Cătuşanu) la mare cu evenimentul monden al verii, concertul Madonnei, la care aveam bilete cumpărate demult. Cu ceva peripeţii am reuşit să avem locurile la un hotel bulgăresc rezervate, bagajele pentru 5 nopţi la mare pregătite, biletele la concertul Madonnei în buzunar şi am pornit la drum.

Prima oprire: BUCUREŞTI, PARCUL IZVOR. Un mare star, promovat în consecinţă, construit prin punerea în practică a principalelor teorii de marketing şi probabil sute de ore de sală de fitness a urcat pe scenă, cu oarece întârziere în bunul spirit românesc, de care se pare că se îmbolnăvesc majoritatea celor care vin din afară. Producţie strălucitoare, elemente de recuzită, dansatori deosebit de talentaţi şi Madonna. O femeie de 50 de ani, dar care nu îşi arata deloc vârsta, ci muşchii şi energia, a dansat pe scenă două ore fără oprire. A fost un eveniment deosebit, dar nu pot spune că a fost ceva cu adevărat memorabil, cum am auzit de concertele Depeche Mode, George Michael ori Rolling Stones.

Concertul Madonnei s-a încheiat, iar noi ne-am continuat drumul către litoral. Nu am plecat din Bucureşti dorind să ajungem într-un anumit timp, însă lucrurile s-au potrivit extraordinar: am virat stânga, în Vama Veche exact când soarele se pregătea să iasă din mare, iar vamaioţii se pregăteau să meargă la culcare.

Am surprins câteva imagini, pe care le consider a fi şi imaginile acestei veri şi am savurat spectacolul care a fost cu mult peste orice madonă datorită sentimentelor ce m-au cuprins.

Am savurat cafeaua din Vamă care nu are termen de comparaţie nicăieri poate în această lume. Când am fost la bar să cer cafea, omul din spatele barului (nu i-am spus barman sau domn sau altfel) ne-a dat bineţe şi ne-a întrebat cu o voce caldă de adevărată gazdă "CE MAI FACEŢI?". Nu tu da-ul ăla tupeist de chelner român, nu ce doriţi - ul subţire aruncat de o piţipoancă care s-a trezit vânzătoare de bar. Omul acela era deja prietenul nostru, pentru că acolo în Vama Veche toţi suntem prieteni. Of ce locuri, of ce oameni! Ahh, fir-ar a dracului de strategie în turism, că lucrurile sunt atât de simple. Cafeaua s-a gătat, soarele s-a urcat pe cer, iar noi am pornit din nou la drum. După câteva sute de metri am intrat în vamă, vama cea dintre România şi Bulgaria. Am trădat turismul românesc, am trădat-o pe doamna ministru Udrea cu turismul ei şi am păşit pe teritoriul bulgăresc, cu încrederea că nu vom fi trataţi ca nişte idioţi care se lasă furaţi de "jmecherii" litoralului românesc. Şi nu am greşit cu nimic.

Bulgaria este la fel ca şi România, case cu grădini, drum destul de prost, căruţe, maşini de producţie occidentală, dar vechi. Numai că un amănunt important, deşi poate insignifiant la prima vedere, te însoţeşte prin Bulgaria. Indicatoarele! Acolo nu te pierzi frate. În Constanţa, o luarăm aiurea. Alo domnu' Mazăre, lăsaţi dreacu braziliencele şi puneţi indicatoare să se poate orienta şi cel mai prost ţăran venit din vârfu' dealului la mare. În Bulgaria, simţi că intri în zona staţiunilor de pe litoral deoarece peisajul se schimbă. Drumurile sunt mai bune, marcajele d epe şosea sunt proaspăt vopsite, iar ceea ce te miră oarecum, pentru că în România nu există, VEGETAŢIA. Mulţi copaci lângă mare, pare aproape ireal, dar în Bulgaria nu este deloc ireal.
Am ajuns în staţiunea Nisipurile de Aur şi am căutat hotelul. Ne simţeam ca acasă datorită maşinilor parcate pe pe trotuare sau în parcările hotelurilor care aveau în proporţie de 85% numere de România. Am găsit hotelul şi ne-am prezentat la recepţia hotelului cu speranţa că ne vor lăsa să ne punem pe undeva bagajele, deoarece ajunsesem prea devreme. Era ora 8 şi nu îndrăzneam să sperăm că vom beneficia de camere pre repede. Însă ne-am cam înşelat. Deoarece, recepţionera într-o engleză impecabilă, ne-a găsit repede camere, ne-a pus brăţările de "all inclusive" iar între timp se mai ocupa şi de alţi turişti, mereu cu zâmbetul pe buze, amabilă şi vorbind cu fiecare într-o limbă de circulaţie internaţională. Cât am stat acolo, a vorbit în engleză, germană şi rusă. Rusă nu o ştiu, dar bănuiesc că o vorbea foarte bine, fiind înrudită oarecum cu bulgara, însă engleza şi germana le vorbea perfect.

Ne-am luat în primire camerele, am dus bagajele în camere, un angajat al hotelului a venit cu noi şi ne-a găsit un loc de parcare, ce să mai totul a mers brici, strună aţă, perfect. Şi asta fără imn, fără logo de zeci de mii de euro, campanii aiurea făcute pe la Paris, ci numai cu câteva lucruri extrem de simple, care până la urmă ţin şi de bunul simţ şi de conştiinţa muncii pe care o faci. Jos pălăria pentru bulgari! Până acum! Am lăsat bagajele în camere şi am plecat spre plajă. Hotelul punea oaspeţilor la dispoziţie un microbuz care îi transporta gratuit la plajă, hotelul fiind situat la vreo 350 de metri de aceasta. Am ajuns pe plajă, iar aici a fost probabil singura dezamăgire a sejurului nostru. Plaja plină de şezlonguri şi umbreluţe şi, deşi turiştii nu se îngrămădeau să le închirieze, administratorii plajei, nu ar fi lăsat din preţ în ruptul capului - 7 leva = 15 RON/ zi. Deci două persoane ar fi trebuit să plătească pentru două şezlonguri plus umbrela dintre ele 45 de RON, ceea ce în termeni populari mi se pare o adevărată ţigănie. Seara, staţiunea era luminată, hotelurile fiind decorate pe cât de frumos, pe atât de simplu şi econom. Pe străzi erau piccolo care te citeau imediat de unde eşti şi te invitau pe limba ta să iei masa în restaurantul în faţa căruia se aflau, îmbiindu-te cu fel de fel de bunătăţi. Mi-a plăcut o idee de comerţ stradal să zic aşa. În nişte gherete de tablă erau amenajate adevărate mini-studiouri foto, dotate cu blitzuri, decorurui, vestimentâie retro, butaforie etc. Îmbrăcai costumele de epocă şi erai fotografiat imediat, iar a doua zi îţi erau predate printurile gata Photoshop-ate şi aranjate. Preţul era însă destul de mare, pentru efortul pe care îl făceau fotografii, oricum ideea mi-a plăcut. Mâncarea a fost destulă şi variată, nu precum cele trei feluri de la all inclusive-ul românesc din Mamaia. Programul de masă era astfel încât să ai acces în permanenţă la mâncare. Dimineaţa între 8 şi 9.30 se servea micul dejun, de la 9.30 era micul dejun pentru cei care se trezeau mai târziu (doar eşti în concediu), la ora 11 puteai servi la piscină o gustare, iar de la ora 12 şi jumătate se servea prânzul. La ora 5 după amiaza puteai servi o gustare la piscină, iar de la 6 şi jumătate cina. Cât priveşte băutura, aceasta era la discreţie, fie că vroiai un pepsi, o mirinda, o bere, un coniac.
Ce să mai una peste alta, acest mic sejur la bulgari mi-a plăcut şi m-a făcut să ma simt important ca turist. Deci bulgarii sunt cu mult peste noi, pentru că au înţeles ceva simplu: totul pleacă de la bunul simţ şi respectul cu care îţi tratezi oaspeţii. Am avut comparaţia cu sejurul petrecut la mamaia anul trecut, tot all inclusive, numai că atunci mi-am făcut nervi, acum m-am relaxat. Atunci, prietenul meu Bobiţă, mi-a spus "Băi frate, nu se merită să mergi pe litoralul românesc. Dacă vrei cu adevărat să te simţi bine, mergi afară. De multe ori e mai ieftin şi, CULMEA CULMILOR, e MAI BINE!" De aceea, voi încerca şi eu să îmi conving cât mai mulţi prieteni: "Lăsaţi-o fraţilor pe Udrea să-şi cânte imnu la barieră la mamaia şi plecaţi unde vedeţi cu ochii, că veţi fi trataţi CORECT!"

Iată şi câteva imagini care cred că vor întări cele spuse mai sus:

Cam aceasta a fost vara mea. Aş fi vrut să am mai mult timp pentru fotografie, dar când mă uit la tot ce am făcut, simt că se compensează şi nu am regrete.

O nouă şedinţă foto, într-un mic studio improvizat

2009-08-03T22:26:00.006+03:00

Vinerea trecută, profitând de faptul că eram numai cu fiul meu, ne-am gândit împreună să mai facem un mic shooting, amenajând pentru aceasta sufrageria, mai exact eliberând-o de jumătate din mobilă şi de covor. Am montat stativele, am montat fundalul şi ne-am convins vecinii să formăm o gaşcă de rock-eri juniori care să îmi pozeze şi pe care să îi chinuiesc un pic până să ajung la setările de lumini corecte.

Am stabilit ora de întâlnire şi ne-am pregătit serios pentru acest shooting. La ora stabilită au venit şi "gaşca" şi părinţii găştii şi am început şedinţa foto. Am pus două blitzuri Canon 43oEX, declanşate prin infraroşu, pe care am montat un softbox artizanal făcut dintr-o cutie de carton, dar şi un beauty-dish confecţionat dintr-un castron luat din Kaufland şi un platan de hard-disk vechi.

Recunosc, luminile le-am cam pus la plezneală, în laterale, obţinând şi ceva umbre deranjante. Dar, rezultatele sunt încurajatoare pentru a începe să studiez mai profund diverse scheme de iluminare. Până la un nou shooting în studio, iată câteva din cele mai reuşite dintre cadrele făcute vineri.

Protagoniştii au fost:

Theodor Belivac

Rareş Cătuşanu

Mihnea Cătuşanu

Şi imaginile propriu zise:

Şi câteva imagini cu studioul improvizat, un fel de making of:

Am început o serie de încercări şi studiu de lumină

2009-07-28T20:14:00.005+03:00

Cu un fundal împrumutat şi câteva improvizaţii ce ar crăcăna de râs un preten de-al meu, am început să cochetez cu fotografia de studio. Sunt multe chestiuni de rezolvat aici, iar lupta se dă cu umbrele, direcţia luminii, reflexie, difuzie şi alte minunăţii de genul.

Pentru prima şedinţă am avut un model mai special, şi anume, Theo, fiul meu. O adevărată vedetă, s-ar putea spune după posturile în care a pozat. Şi aşa şi este, el este vedeta mea. L-am chinuit un pic, până am ajuns la setările optime, dar pentru o primă şedinţă sunt mlţumit de rezultat.

Pentru finalul şedinţei, am convenit cu fiul meu să facem un pic schimb de locuri, astfel devenind şi eu model. Am rămas plăcut surprins să observ că fiu-meu are ochi pentru aparatul foto, fapt ce m-a bucurat extrem de tare.

ANTRACT - 25

2009-07-26T23:54:00.003+03:00

Un concert cum nu am mai văzut de prea mult timp în acest oraş. O descătuşare de energie venind dinspre scenă înspre public şi dinspre public înspre scenă, ceva extraordinar. Toţi membrii formaţiei, actuali sau din vechea gardă, au fost în mare formă. Au cântat pentru public, au cântat pentru ei, au cântat cu pasiune. Şi ce mişto ies lucrurile făcute cu pasiune şi din inimă!

M-am simţit extraordinar, am cântat cu fiu-meu în spinare, am sărit cu puştii de liceu, am pus mâna pe aparatul lui Bobiţă, fiindcă al meu zăcea acasă fără baterie şi am tras câteva cadre din concert, ce să mai, am avut o seară perfectă! Pentru asta, mulţumesc ANTRACTULUI şi sufletului acestei formaţii, Bobiţă Cătuşanu!

LA MULŢI ANI şi la cât mai multe concerte şi albume!

P.S. Poze de la concert aici.

Astăzi e ziua voastră! LA MULŢI ANI, BĂIEŢI!

2009-07-24T12:16:00.005+03:00

Cică au trecut anii peste ei, vreo 25 la număr, dar nu prea se vede. La mine a început să crească burta şi părul să mă părăsească, dar nu despre mine este vorba aici.

Este vorba de ANTRACT, o trupă rock din Râmnicu Vâlcea, care anul acesta a împlinit frumoasa vârstă de 25 de ani, iar astăzi vor susţine un concert aniversar, care, după spusele lui Bobiţă Cătuşanu, va zgudui din temelii oraşul acesta cam inert. Mi-era dor de un concert rock aici, la Vâlcea, şi iată că astăzi se întâmplă. Sper însă să nu fie şi ultimul de anul acesta. "Manifestări" cu mici şi bere cu siguranţă vor fi din plin în aceste zile de sărbătoare locală, iar oraşul nostru va deveni un veritabil câmp de bătălie cu pahare de plastic, fum de la grătarele cu mici, cârnaţi şi alte din acestea. Eu însă mă voi bucura la intensitate maximă de concertul din această seară, iar în uichend am să mă ascund de bâlciul din oraş.

Diseară la 8, am întâlnire cu rock-ul şi cu ANTRACT la Casa Sindicatelor. LA MULŢI ANI, BĂIEŢI şi la cât mai multe albume scoase.

Astăzi e ziua mea...

2009-06-22T11:59:00.005+03:00

Astăzi e ziua meaaaaaaaa/Zi frumoasăăăăăă ca mineeeee...
Aşa sună cântecul zilei mele de naştere, astăzi, pentru că aşa vreau eu. Astăzi sunt cel mai frumos, cel mai bun, cel mai haios, cel mai cel, pentru că aşa vreau eu. Astăzi îmi doresc să mă simt bine, să mă gândesc la ce am reuşit să realizez în viaţă până acum, să mă dau cu rolele (pentru asta le mulţumesc soţiei şi fiului meu pentru surpriza făcută, surpriză care nu ar fi ieşit fără complicitatea vecinilor şi prietenilor noştri), să fac ce îmi place şi să mă relaxez. De obicei, în perioada asta a anului, resursele financiare pentru a face ceva gen bungee-jumping sau să mă dau cu parapanta sunt cam pe sponci, dar nu-i bai, pentru că astăzi sunt cel mai bogat om din lume. Am o familie sănătoasă, am prieteni, am aparat de fotografiat şi de astăzi am şi role. Şi am reuşit să fac şi HDR! Aşa că...

Astăzi e ziua mea şi uite că am reuşit să opresc o secundă timpul în loc...

Ce îmi mai place să croşetez... macrouri!

2009-05-16T23:12:00.007+03:00

Studiind site-uri de specialitate, vizionând zeci, poate sute de fotografii zilnic, inevitabil am intrat în contact cu fotografia macro. Este o ocazie foarte bună de a te apleca un pic în lumea lucrurilor mici, a lucrurilor care pot fi trecute la timpul trecut printr-un simplu pas făcut peste o gâză imprudentă ori o floare prea mică pentru a fi observată de omul grăbit, cufundat în gândurile prea sâcâitoare. Dar, acolo jos la firul ierbii, se întâmplă lucruri din care noi, atotputernicii zilelor de astăzi, am avea aşa de multe de învăţat.

Totul a început cu o achiziţie. Este vorba de un inel inversor, achiţiţionat de la F64. Este o mică bijuterie şi îţi permite să iei imagini cu adevărat superbe!

Acest inel are un filet ca orice filtru obişnuit şi se montează pe capătul cu filet al obiectivului, montând apoi obiectivul invers în montura aparatului, fapt ce permite focalizarea la o distanţă de câţiva centimetri faţă de subiect. Rezultatul este cel de mai jos, dar trebuie exerciţiu deoarece focalizarea trebuie făcută manual, iar timpul de expunere trebuie şi el setat manual.

Peisajele sau ce înseamnă să vezi fotografic

2009-02-08T19:33:00.004+02:00

Înainte să mă apuce obsesia fotografiei, totul în jurul meu era cenuşiu, gri, culori şi nuanţe şterse. Pe acea vreme, nici maşină nu aveam, însă pe drumul pe care îl parcurgeam de acasă la birou sau de la birou acasă privirea îmi era aţintită în pământ, iar gândurile îmi zburau la ceea ce aveam de făcut la servici. Aşa treceau zilele, aşa treceau săptămânile, anotimpurile şi anii, aşa îmi trecea viaţa, cu ochii în pământ la cenuşiul sau negrul asfaltului şi gândurile aiurea.

Într-o iarnă, am luat de la chioşcul de ziare o revistă despre artă şi tehnică fotografică pe care am citit-o din scoarţă în scoarţă, descoperind cu plăcere locuri de o frumuseţe unică, plăcută ochiului, dar mai ales plăcută sufletului. În plus, în acea vară, începusem să cochetez cu ideea de a fotografia peisaje, în timpul concediului petrecut pe undeva la munte, spre disperarea soţiei care îmi tot zicea să nu mai pozez bolovani şi frunze. Aşa că restul a venit de la sine, hobby-ul deja începuse să ma facă să mă simt mai bine, în cotidianul plin de stres şi rutină. Încet, încet am început sa ridic ochii din asfalt şi să observ cum magnoliile de pe strada mea înfloreau în fiecare primăvară, spre bucuria celor care, ca şi mine, au început să le vadă. Au început să mă bucure norii aceia albi şi pufoşi pe cerul de un albastru ireal al verii, răsăriturile de soare sau apusurile în acele nuanţe unice care ţin numai câteva minute, dar care se repetă la fiecare apus, ceaţa pe care o detestam ca orice alt conducător auto, dar pe care am învăţat să o iubesc. Atunci mi-am dat seama de frumuseţea lumii din jurul meu, cu un pic de ajutor, ce-i drept din partea fotografiei. Aşa am învăţat să văd şi să apreciez frumuseţea din jurul meu. Aşa am învăţat să văd "fotografic" şi să apreciez un apus de soare, nişte nori dramatici, ceaţa de deasupra unui sat, crestele munţilor.

Păltiniş sau din nou ... Sibiu

2009-02-01T19:13:00.008+02:00

Poate risc să plictisesc cu Sibiul ăsta al meu, dar revin cu câteva imagini din jurul Sibiului, mai precis de pe drumul către / dinspre Păltiniş. Este o zonă superbă care merită mai mult decât nişte oa-uri scoase în fuga maşinii, când vezi măreţia ce ţi se desfăşoară în faţa ochilor. Măcar un scurt popas de 10-15 minute cât să îţi umpli plămânii cu aer proaspăt.

Hoinar prin ţară II: Sibiu

2009-01-21T21:17:00.006+02:00

Sibiu... sau Hermannstadt... Nici nu mai ştiu care ar putea fi denumirea corectă, deoarece acest oraş pare parcă desprins de România. Prima dată am fost în Sibiu, acum vreo doisprezece ani, pe când eram în ultimul an al facultăţii şi căutam materiale pentru lucrarea de diplomă, iar Biblioteca Americană din Bucureşti a fost mutată la Sibiu. Era ca după bombardament Sibiul pe atunci. Gropi la tot pasul, centrul istoric neîngrijit, multă mizerie, însă oamenii destul de primitori şi binevoitori. Doamna de la Bibliotecă, deşi nu avea voie, mi-a permis să ies cu cărţile din sala de lectură şi să trag fuguţa la xeroxul din colţ ceea ce aveam nevoie. A trebuit atunci să fac naveta Râmnicu Vâlcea - Sibiu cam două săptămâni, până am reuşit să îmi strâng toate materialele de care aveam nevoie pentru lucrarea de licenţă. Ajungeam la ora 10.00 în Sibiu, fugeam repede la bibliotecă şi până la ora 2 îmi terminam treaba. De la 2 până când aveam trenul de întoarcere la Vâlcea, adică pe la 6-7, aveam timp berechet să hoinăresc prin centrul vechi al Sibiului. Atunci m-am îndrăgostit de Sibiu. Zidurile acelea vechi, clădirile cu arhitectura specifică, străduţele înguste, toate aveau un farmec ascuns, care mi s-a ascuns într-un colţişor al sufletului.

Anii au trecut şi peste mine şi peste Sibiu şi nu am mai reuşit să ajung aici decât atunci când am cununat cu soţia o pereche de oameni minunaţi. Aşa am ajuns să am rude în Sibiu şi un motiv serios de a reveni în Sibiu din ce în ce mai des. Aşa s-a întâmplat în toamna anului 2006, când, având ceva timp liber până avea să iasă de la servici finul meu, am hotărât să hoinăresc din nou pe străzile înguste ale Sibiului din centrul istoric. Numai că centrul istoric era un şantier imens. Peste tot şanţuri, schele, muncitori. Sibiul se pregătea să devină capitală culturală europeană. Şi a devenit. Am revenit în 2007, când Sibiul avea acestă calitate, de capitală culturală europeană. Şi am descoperit un oraş cu totul şi cu totul nou, refăcut, viu, plin de oameni care vorbeau aici engleză, mai încolo franceză, mai la stânga germană... ce să mai, auzeai o sumedenie de limbi şi vedeai o sumedenie de europeni.

A trecut şi 2007, dar Sibiul nu s-a schimbat prea mult în anul ce a urmat. Auzi vorbindu-se destul de des germană şi engleză şi acum, oraşul este plin de afişe care te anunţă desfăşurarea unor evenimente culturale, vezi o sumedenie de turişti pe stradă, cu aparatele de fotografiat la ochi pozând Podul Minciunilor ori Turnul cu Ceas, auzi, vezi şi simţi viaţa acestui oraş. Nu am făcut nici eu excepţie, am dus aparatul la ochi fascinat de acest oraş anul trecut când mi-am pus film alb-negru în aparat, rucsacul foto în spinare şi am pornit la o tură de hoinăreală.

Ce mişto este să te pierzi pe străzile Sibiului, hoinărind fără ţintă!

Panorame

2009-01-16T21:09:00.004+02:00

Panoramele au parcă ceva special, ceva care te face să vezi altfel acest tip de imagine, oferindu-ţi o privire de ansamblu mult mai concentrată decât clasicul format. Există multe feluri de panorame, de la cel de 360 de grade, până la cele totale, să le spun aşa (un exemplu ar fi aici). Panoramele pot fi realizate în mai multe feluri. Fie folosind echipamente foto dedicate acestui format de fotografiere, fie realizând mai multe cadre, care ulterior sunt lipite cu ajutorul unor programe speciale pentru crearea panoramelor.

Mi-am încercat şi eu mâna, prin jurul oraşului, dar şi prin alte locuri, în acest tip de imagine. Rezulatul, cel puţin pentru mine, a fost mai mult decât mulţumitor.

1. Partea de sud a oraşului Râmnicu Vâlcea

2. Vedere de pe Munţii Builei, lângă satul Cheia, judeţul Vâlcea

3. Oltul, la Malul Alb, lângă Râmnicu Vâlcea

4. Munţii Cindrelului, pe lângă Păltiniş

Despre timp şi fotografie

2009-01-15T14:54:00.006+02:00

De multe ori mi-am pus întrebarea ce este fotografia şi cu ce poate ajuta specia umană imortalizarea unei secunde, zecimi de secundă sau poate chiar si mai puţin, a unei miimi de secundă. Însăşi termenul "imortalizare" susţine o pledoarie în favoarea fotografiei în faţa timpului şi a noastră. Imortalizăm, spre nemurire, momente din viaţa noastră, locuri pe unde ne duce soarta, concediul sau pur şi simplu pe unde ne ducem veacul. Relaţia care se creează între fotografie şi dorinţa noastră de a fura timpului o clipă este una, poate, dintre cele mai puternice.

Omul s-a născut hoţ. Am furat din ce în ce mai mult, odată cu dezvoltarea asta a societăţii. Am furat naturii din teritoriu şi ne-am trântit betoanele unde locuim şi muncim, le-am furat animalelor habitatul şi am trântit acolo platforme industriale, am furat apelor linul curs şi am trântit alte betoane de unde ne luăm lumina pe timpul nopţii, am furat... am furat... Am început să furăm şi timpului foarte scurte clipe, când în faţa noastră se desfăşoară un adevărat spectacol imposibil de văzut de ochiul nostru cel leneş. Măcar aici furăm inteligent şi nu spre autodistrugere. Cu ajutorul aparatului de fotografiat setat pe timpi extrem de scurţi de expunere, putem capta pe senzorul aparatului sau pe film adevărate minunăţii. Eu am ales apa, pentru a vă arăta cum am furat eu timpului o miime dintr-o secundă.

Fotografia are însă nemaipomenita posibilitate de a te forţa să vezi, să simţi şi să realizezi cum trece timpul. Cum se scurge pe lângă tine, în favoarea ta ori, dimpotrivă, contra ta. Şi să te întrebi: Cine-i mai tare până la urmă? Piatra sau apa?
Aparatul de fotografiat îţi oferă posibilitatea de a surprinde curgerea timpului, precum marea acoperă şi descoperă perpetuu stâncile, precum râul curge printre pietre, la fel cum o făcea cu mii de ani în urmă. Şi cum poţi "imortaliza" chiar câteva zeci de secunde? Nimic mai simplu: combinaţia perfectă pentru acest lucru fiind diafragma închisă cât de mult (22, 32 chiar) plus niste filtre ND (8x preferabil, iar dacă sunt şi mai multe nu-i bai că se pot înşuruba unul într-altul).

Biertan, locul unde am mai aflat nişte prieteni

2008-12-24T14:09:00.012+02:00

Totul a pornit de aici, de pe forumul Agora Foto. O idee a unui amic de forum care a prins uşor contur. Ne-a spus detaliile, am aflat preţurile, am aflat cum se ajunge în locaţie, am stabilit de comun acord perioada când urma să ne întâlnim şi am pornit la drum. Împreună cu un alt pasionat de fotografie din Râmnicu Vâlcea am traversat Carpaţii în judeţul Sibiu. Am ajuns după amiază în Biertan, un sat cetate tipic ardelenesc. De ce spun tipic ardelenesc? Pentru toate lucrurile erau în ordinea lor firească, iar oamenii extrem de primitori. Aşa a început un weekend de fotografie, un weekend de care îmi voi aduce aminte cu foarte multă plăcere, din două motive.

În primul rând pentru recolta fotografică pe care am obţinut-o acolo. Sătenii au fost foarte amabili cu noi, permiţându-ne să tăbărâm efectiv pe ei şi să ii fotografiem. Deşi mulţi dintre ei o duc foarte greu, sărăcia în care trăiesc izbindu-te la tot pasul, oamenii aceştia nu şi-au pierdut zâmbetul, iar copiii, copiii efectiv nu aveau niciun fel de problemă ca alergau prin noroi, că aveau hăinuţele vechi, dar curate. Ei aveau lumea lor şi se jucau cu acea bucurie sănătoasă, pe care, din păcate, nu o mai vezi la copiii de oraş care, dacă pocnesc din degeţelele lor firave, imediat răsar ceva jucării de câteva zeci de lei ce nu mai prezintă niciun fel de interes din momentul în care au ieşit din magazin. Nu, copiii din Biertan alergau imaginându-se puternici cai, înhămaţi de cavaleri cu săbii şi armuri strălucitoare. Iar când o biciuşcă nimerea urechea şi nicidecum spinarea acoperită de cojocele groase, sigur că începeau ţipetele, iar lacrimile şiroiau pe obraji. Dar se rezolva repede totul, când cavalerul îşi ceda locul calului şi jocul reîncepea. Biertanul este un sat cetate, încărcat de istorie şi având acel farmec aparte al satului românesc. Am urcat împreună cu amicii mei la cetate de unde am prins trezirea leneşă a satului într-o duminică dimineaţa cu soare şi ceaţă. Dar am auzit, că la Biertan ar fi în fiecare dimineaţă ceaţă, cel puţin aşa a fost cât timp am stat noi acolo. A foste extraordinar la Biertan, fapt pentru care spun: Mulţumim George şi Mihaela!

În al doilea rând pentru prietenii pe care i-am aflat. Se spune, ba chiar există studii de specialitate care spun că internetul te desocializează, iar exemplele ar putea curge cu nemiluita. Dar aici, iată că nu se mai aplică această regulă. Dimpotrivă, de pe internet, doar ne-am cunoscut cât de cât, dar când ne-am întâlnit a fost extraordinar. Oameni de prin mai toate părţile ţării, uniţi de o pasiune comună, care ne-a apropiat în ciuda kilometrilor care ne despart în viaţa de zi cu zi. Aceştia sunt noii mei prieteni: Simona Cristureanu, Mihaela Cojocariu, Ioan Ciobotaru, George Grădinaru, Claudiu Baias, Zsigmond Bathori, Sergiu Cioban, Cosmin Simon (rectificat, Cosmin, o sa viu cu mielu...de ciocolată de Paşti la Braşov ;) ) împreună cu familii, prietene şi moştenitori.

Hoinar prin ţară I: Sighişoara

2008-12-22T16:05:00.003+02:00

Astă vară, timp de o zi, am lăsat griji, alergătură şi probleme, mi-am pus rucsacul foto în maşină şi am plecat la Sighişoara. Mi-am propus să hoinăresc prin acest oraş încărcat de istorie, marketing actual şi oameni. Mulţi oameni, din oraş, din ţară, dar şi din alte ţări. Şi aşa am făcut! Am hoinărit fără ţintă, fără plan, doar cu rucasul în spinare şi aparatul atârnat la gât. Cum a fost? BESTIAL.

Rurală

2008-12-22T14:49:00.006+02:00

Satul românesc sau locul unde lucrurile sunt atat de simple, dar dramatic de complicate...

Trece timpul....

2008-10-20T21:56:00.003+03:00

De mult timp nu am mai postat aici. Aş putea spune ca am trecut la un alt nivel, ori poate e mai bine sa fiu sincer: nu am avut timp. Dar lucruile nu vor rămâne aşa. Astăzi mi s-a ivit oportunitatea perfectă: Forumul de suflet unde am învăţat primele noţiuni fotografice a fost revitalizat. Agora Foto a început să funcţioneze din nou! Sper că voi începe şi eu să funcţionez din nou, deoarece chestia aia jalnică cu lipsa de timp... parcă e o balivernă.

Later edit: De fapt, am tăcut şi am făcut! Mă enervează cumplit cei care le ştiu pe toate de când s-au născut! Ei bine, eu nu fac parte din selectul club al atotştiutorilor de toate! Aşa că am pus mâna pe cetit, pe experimentat şi pe învăţat. Da, pe învăţat! Ce, este rău să recunoşti din când în când că pe asta nu o ştiu?

Cam asta a fost cu fotografia! La început, m-am lăsat subjugat de acest hobby deoarece îmi doream să arăt lumii frumuseţea pe care am uitat cu toţii să o observăm. Cu timpul, însă, mi-am dat seama că fotografia a devenit de fapt un mod de comunicare, un mod de a mă exprima. Iar timpul scurs de la ultimele postări a fost perioada în care, printre trebile zilnice, am găsit timpul să mai învăţ câte ceva despre timpi de expunere, diafragme, distante focale, obiective, SLR-uri şi alte minunăţii. Sper să le împărtăşesc şi celor care au nevoie de un sfat, pe măsură ce voi mai posta. Ne revedem curând!

De iarnă! Fără zăpadă....

2007-12-03T10:57:00.000+02:00

A început luna sărbătorilor! Toată lumea fuge încolo şi încoace, rupe uşile magazinelor şi caută urări specifice pe internet pentru a se da deştepţi, butonează telefonul să trimită cât mai multe SMS-uri obligându-te să răspunzi sec “şi vouă la fel” spre delirul fericit al operatorilor de reţele mobile. Pe urmă, mai faci o vizită la mall că dă bine să te vadă lumea pe acolo şi te duci acasă uşurat că nu vei fi bârfit că n-ai pungă de firmă, dar şi uşurat de zornetul mărunţilor pe care plănuiseşi să-i dai colindătorilor care îţi vor bate la uşă în Ajunul Crăciunului.

Parcă toate s-au întors pe dos. Unde sunt sărbătorile de altădată când plecai la colindat cu prietenii prin zăpada proaspăt căzută şi, în loc de bani, primeai colindeţi, iar acasă te aştepta mama cu sarmale şi piftie, nu cu salate de ton stropite cu vin ars şi alte minunăţii culinare cumpărate de-a gata de la market?

Acum, începând cu 15 decembrie, se declanşează ofensiva cadourilor, peste tot oferte peste superoferte, bani să ai să cheltuieşti, iar dacă nu ai bani, nu-i bai, scoţi cardul şi plăteşti la vară cadourile de Crăciun plus dobânda de rigoare.

Anul ăsta nu vreau să dau SMS-uri, să plătesc cu cardul, să pierd vremea prin mall; anul ăsta, vreau să mănânc sarmale şi piftie, să merg la colindat, să stau lângă brad şi să văd luminiţele jucăuşe cum luminează chipul copilului meu. Şi aş mai vrea să văd LUMINIŢE pe frunţile arse de febra cumpărăturilor!

SĂRBĂTORI FERICITE CU MII DE LUMINIŢE ÎN SUFLET ŞI ÎN CASE!

Frumuseţe pe gratis! Pe bune!

2007-11-12T11:48:00.000+02:00

Eşti invitat de rudele din Ardeal să petreci sfârşitul de săptămână la ei. Din dorinţa de a mai evada un pic din rutina zilnică accepţi şi îi spui soţiei de invitaţie, dar şi de faptul că ai acceptat şi începe agitaţia. Ce să cumpărăm, că doar nu putem merge cu mâna goală la ei? Fugi la market, alegi în repezeală câte ceva, te duci la casă, dai să plăteşti şi îţi dai seama că ai uitat portofelul acasă. Noroc cu cardul de credit care stă cuminte în portofelul cu acte. Plăteşti şi o iei la goană până la locul unde ai lăsat maşina. Încerci să scoţi maşina din prima, dar nu poţi din cauza deşteptului din dreapta care a parcat prea aproape de tine. În spatele tău, altul vrea să intre în locul tău şi claxonează ca apucatul să nu cumva să îi ia cineva locul. În sfârşit, ajungi acasă unde te aşteaptă soţia cu bagajele făcute, încarci totul în portbagaj, le spui tuturor să îşi pună centurile, îţi faci cruce, îţi pui şi tu centura, apeşi ambreiajul, bagi în viteza întâi şi porneşti la drum.

Vei merge pe Valea Oltului, sperând ca circulaţia să fie mai lejeră să poţi arunca şi tu câteva ocheade peisajului. Dar aşa ceva nu se poate. Valea Oltului este sinonimă cu aglomeraţia. Un dement se află în spatele tău şi îţi tot face semne cu farurile să mergi mai repede sau să îţi bagi maşina în buzunar să te poată el depăşi. La un moment dat, când începe linia continuă, semnalizează şi se înfige în depăşire. Din faţă se apropie ameninţător un TIR, tu tragi cât poţi de mult în dreapta, el ambalează motorul la maxim şi se repliază exact în momentul în care ai impresia că în faţa ta se vor derula cele mai groaznice scene. Dar aţi scăpat, cu toţii!

Cauţi un refugiu şi tragi pe dreapta. Îţi aprinzi nervos o ţigară şi înjuri puştanii ăştia teribilişti cu maşini puternice. Îţi ridici privirea către vârful unui deal şi vezi splendoarea oferită de natură , parcă numai pentru tine. Cauţi aparatul, foto, dar îţi dai seama că, în toată agitaţia, a rămas acasă. Nu-i nimic, imaginea îţi va rămâne întipărită pe retină pentru mult timp de acum încolo. Şi mai mult decât atât, vei căuta mai des şi te vei bucura de splendoarea pe care ţi-o oferă natura. Gratis.

Aţi văzut vreodată o simfonie?

2007-10-10T09:11:00.000+03:00

Toamna şi-a intrat în drepturi. Ceaţă, ploaie, noroi, parcă aş fi în “Casa umbrelor” a lui Dickens. Totul parcă este desprins din roman. Oameni nervoşi, oraş învăluit în ceaţă, peste tot aceeaşi atmosferă rece şi umedă. Mă avânt pe stradă cu speranţa că mâine se va îndrepta vremea. Ascult prognozele meteo, dar nu se prevede nicio schimbare. Iarăşi o zi anostă, cu oameni nervoşi, cu bălţi care sunt căutate de nesimţiţii străzilor. Iarăşi buletin meteo. De data aceasta, veştile sunt bune. Se va simţi o ameliorare a vremii. Soarele îşi va face apariţia, chiar dacă va fi zgârcit în a se arăta oamenilor din ce în ce mai nervoşi. Pornesc la drum cu speranţa că soarele va aduce un pic de seninătate şi pe feţele lor. Dar, foarte curând, sunt contrazis. Navetişti de Germania, care aduc de acolo maşini spre vânzare, gătiţi invariabil în trening şi adidaşi pricopsiţi, găsesc bălţile străzii cu o măiestrie care te lasă fără cuvinte. Bătrâni care trag de sacoşe sunt victimele lor preferate. Trec cu maşina bubuind a văicăreli manelistice în viteză prin balta din dreptul bătrânelului încruntat şi împovărat de anii de suferinţă. Stropii amestecaţi cu noroi ţâşnesc spre el, lasând în urmă un potop de înjurături mai straşnice decât cele ale tinerei generaţii lipsite de vocabular ales.

Ceaţa şi ploaia au dispărut, dar au rămas bălţile şi nervii oamenilor. Numai soarele de octombrie îşi face datoria de a pune în scenă o adevărată simfonie a culorilor prin copaci. Soarele nu poate face nimic în faţa indiferenţei oamenilor, doar frunzele se pregătesc să plece, schimbându-şi culoarea în fiecare zi până vor ajunge să le fie indiferentă indiferenţa oamenilor.

Vine şcoala! iarăşi...

2007-09-03T09:20:00.000+03:00

Păsările încep să-şi pregătească zborul spre ţări mai calde, în timp ce oamneii nu mai au timp să îşi pregătească cămările pentru iarna ce va urma. Din ce în ce mai rare sunt casele unde miroase a bulion pus la fiert sau a gogoşari ori castraveţi ce urmează a fi puşi în borcane sau a legume puse la fiert pentru delicioasa zacuscă. Copil fiind, mirosul acesta era semnalul care mă determina să încep şi eu pregătirile pentru şcoală. Goana după caiete, coperţi, vocabulare, gume de şters, stilouri, sugative, creioane, ascuţitori era făcută împreună cu amicii mei de la bloc. Ce nebunie era pe vânzătoare când intrau în librărie vreo 15 puştani gălăgioşi, fiecare cu pretenţiile lui. Dar, pretenţiile noastre erau rapid rezolvate, deoarece era un singur fel de creioane, un singur fel de caiete, un singur fel de gume de şters. Fiecare trebuia să spună doar numărul de bucăţi. Şi la fel de gălăgioşi plecam, cum veniserăm.

Astăzi totul se rezolvă la market. Borcane cu murături, peste care se aşează caiete cu miros de vanilie, lângă care se pune un set de carioci fluorescente, cutii de zacuscă, stilouri cu rezerve să nu te mai murdăreşti şi să foloseşti sugativă (apropo, o mai fi existând?), ketchup dulce sau picant, creioane cu capul lui Scooby în vârf.

Aşa de tare s-au schimbat vremurile! Singura care a mai rămas este emoţia boboceilor care o vor întâlni pe tovarăşa (oops, doamna) învăţătoare, la care se mai adaugă lacrimile părinţilor, stângăcia celor mici când se aşează în bancă, emoţia care îi gâtuie când ridică coperta abecedarului. Acestea au rămas neschimbate şi vor rămâne la fel şi pentru copiii boboceilor de astăzi.

Fuga sau marea evadare din oraş

2007-08-01T18:51:00.000+03:00

Căldură mare, vere! Totul se sufocă în oraş! Maşinile lasă urme ale trecerii lor în asfaltul care fierbe, la fel şi tocurile doamnelor care se aventurează să plece în oraş la orele amiezii. Trecătorii buimăciţi de căldură se mai refugiază în câte un magazin cu instalaţie de aer condiţionat, chiar dacă nu cumpără nimic, cu binefăcătoarea complicitate a vânzătoarei. Acasă, căldura te enervează, îţi răpeşte şi ultima picătură de linişte. Vrei să fugi, să te ascunzi de căldura care te urmăreşte peste tot. Aştepţi căderea serii ca pe o binecuvântare, ştiind că în jur de miezul nopţii vei ieşi la plimbare pe străzile ticsite de alţi plimbăreţi nocturni, fiecare bucurându-se de răcoarea nopţii. Descoperi, forţat de împrejurări, frumuseţea unei nopţi de vară cu milioanele de licurici de pe cer, înfiorându-te la gândul că, a doua zi, vei porni din nou pe străzile oraşului care fierbe necontenit. Este abia mijlocul săptămânii, iar gândul, că vei fugi în weekend undeva unde este mai răcoare, îţi dă curaj să deschizi uşa şi să te avânţi în oraş. Seara, când ajungi acasă, iei harta şi începi să cauţi punctele din zonele maro ale hărţii, unde speri că vei simţi răcoarea atât de căutată în timpul săptămânii. Îţi pregăteşti aparatul de fotografiat, verifici dacă ai film, îţi calculezi distanţele şi îţi faci necesarul de benzină.

Parcă nu mai este atât de cald la gândul că vei ajunge într-un loc cu zăpădă. Da, cu zăpadă! Pentru că există, chiar şi în miez de vară, un loc unde zăpada nu se topeşte niciodată. Te vei descălţa şi, cu picioarele goale în zăpadă, îţi vei face o fotografie care să îţi amintească răcoarea acestui moment, pentru zilele când nu mai ai unde să te ascunzi din calea căldurii. Natura te ajută încă o dată, numai să ştii cum să-i ceri ajutorul. Cu siguranţă, vei rămâne surprins.

De la şcoală la gârlă

2007-07-31T17:18:00.000+03:00

"Pentru data viitoare aveţi de citit Romeo şi Julieta” sună sec tema profesoarei, în timp ce îşi ia catalogul şi haina de pe catedră. Elevii îşi fac deja planuri pentru pauza care oricum este prea scurtă pentru a dezbate ultimele tendinţe în materie de blugi cu paiete, wonderbra-uri, genţi şi telefoane. Ştiu că vor găsi pe internet o povestire pe scurt a piesei cu Romică şi Iulica, pe care, la rândul lor, o vor povesti şi mai pe scurt în cazul în care vor fi ascultaţi data următoare. Şi dacă este de făcut vreun referat, mare lucru, ştiu de mult comenzile “ctrl+c”, pe urmă “ctrl+v” şi la sfârşit “ctrl+p”. Imprimanta să aibă hârtie, că restul vine de la sine. Dacă referatul e color vor mai împuşca un 10, dacă au ghinion să fie doar alb-negru, se vor mulţumi şi cu un 9. Ai atâtea de făcut, că nu mai ai timp şi de citit. Elev, student, inginer sau economist, trebuie să fii la curent cu noile gadgeturi, GPS-uri, indici de inflaţie, măsuri de încurajare a producţiei autohtone, că nu mai ai răgazul de a închide mobilul, de a scoate din priză telefonul fix şi de a te arunca în pat cu o carte în mână, pe care să o savurezi aşa cum făceai odinioară, când se făcea târziu şi ai tăi îţi stingeau lumina, iar tu citeai cu lanterna sub plapumă. Era aşa de greu să găseşti o carte bună, încât, în final, când reuşeai să pui mâna pe ea, o citeai de la prima la ultima pagină odată şi o dădeai mai departe. Acum, e mult mai uşor. Dai o căutare pe internet şi o găseşti sub formă de biţi care năvălesc pe cablu şi o ai la dispoziţie în câteva secunde. E prea uşor să pui mâna pe o carte, aşa că mai bine citeşti printre rânduri un ziar să vezi cine cui i-a mai săpat groapa şi cine a ajuns în final în ea.

Am făcut deunăzi o escapadă în natură, într-un loc fără semnal la mobil, pe marginea unui râu, cu o carte bună. Dacă vreţi să ştiţi cum a fost, încercaţi şi voi.

Am ajuns şi eu să spun: "Ce mişto era pe vremea mea!"

2007-06-01T18:34:00.000+03:00

Dă-mi un MP3 player ticsit cu muzică rock de prin anii 80-90 şi voi fi cel mai fericit. Voi asculta în neştire şi îmi voi redescoperi anii de răzvrătire, anii nebuni şi frumoşi, când a purta cercei în urechi, brăţări pe mâini, blugii rupţi în genunchi, tricouri negre şi plete pe umeri nu era o modă, ci o stare. Se numea sinceritate. Atunci totul era sincer, muzica şi atitudinea, fără compromisuri, fără strălucire forţată. Nu am fost la multe concerte, dar pe unde am fost, atât de tare îmi plăcea să văd instrumentiştii cum îşi aranjau sculele, îşi acordau chitările, îşi aşezau tobele, dar mai ales îmi plăcea să îi văd cum îşi potriveau sunetul. Ultimii veneau vocaliştii şi, când toată formaţia era pe scenă, îi vedeai în momentul de sinceritate absolută. Fără efecte, fără înalte, fără artificii, mulţi sunau mai bine chiar decât pe casetă. Când totul era pregătit, coborau de pe scenă, aşteptând cuminţi concertul. Fără prea multe vorbe, fiindcă pentru ei vorbeau muzica şi versurile pe scenă. Explozia de sentimente care pornea dinspre ei înspre noi, li se întorcea înapoi ca energie pentru încă un bis şi încă unul şi încă unul şi tot aşa. Iar când coborau de pe scenă nu mai aveau voce nici pentru a cere un pahar cu apă.

Au fost ani incredibili, când muzica era sinceră şi se cânta pe bune, nu săreau cd-urile ca acum, erau prelucrări, nu remixuri, erau blugi şi tricouri negre, nu fuste scurte şi decolteuri generoase, erau versuri, nu lălăieli, erau voci, nu “computer generated voices”, era muzică, nu... . Era o stare, nu o modă.

Atât de greu este drumul spre sunetul sincer al muzicii, cu note întregi, doimi, timpi, tonuri şi semitonuri, note, că tot mai puţini se încumetă să se aventureze pe drumul ăsta. Dar cei care se încumetă şi se încăpăţânează să o facă, vor duce mai departe starea de sinceritate.

Ce departe este până....aici

2007-05-02T19:39:00.000+03:00

Mai este puţin şi vine concediul. Ne vom urca cu toţii în maşină şi vom pleca spre o destinaţie visată un an de zile. Broşuri, vizite pe internet în locaţia aleasă pentru a ne petrece câteva zile departe de nebunia dezlănţuită din oraş, ne vor face aşteptarea mai suportabilă. Deşi este un oraş mic, nu este ocolit parcă de blestemul marilor oraşe. Circulaţie bară la bară, claxoane, oameni nervoşi, înjurături printre dinţi, taximetrişti, gunoaie, toate mă fac să îmi doresc să fug mai repede din oraş. Dar mai am ceva de aşteptat.

Între timp, mă prefac a fi un turist în propriul oraş şi îmi fac un itinerar pentru sfârşitul de săptămână după cele câteva broşuri care zac ascunse în cartea de bucate aflată într-un colţ al bibliotecii, de pe vremea când, fiind vizitat de prieteni sau rude de prin alte oraşe, am făcut pe ghidul turistic. De data asta voi vizita muzeele, mânăstirile şi bisericile de aici în tihnă, bucurându-mă de fiecare vizită de parcă aş fi venit aici din altă parte.

Cu fiecare prag pe care îl trec, redescopăr câte puţin din istoria, frumuseţea şi cultura locurilor unde m-am născut şi unde, copil fiind, hoinăream zi lumină în timpul vacanţelor de vară. Tot ceea ce văzusem cu ochii de copil, redescopăr acum, ca şi cum aş fi fost legat la ochi atâţia ani.

Amintirile din aceste locuri mă fac să mă simt atât de bine ca turist în propriul meu oraş şi asta datorită cărţii de bucate în care se aflau broşurile ascunse şi a neîndemânării mele la ştergerea prafului, accident care mi-a oferit posibilitatea de a redescoperi comorile oraşului.

Reporter vs. Telespectator (tot dracu ăla e!)

2007-04-02T17:15:00.000+03:00

Ce ritm, ce nebunie, ce iureş de evenimente ne înconjoară! Dacă nu credeţi, daţi drumul la televizor pe un canal de ştiri să vedeţi ce se întâmplă la nivelul de sus. Declaraţii, conferinţe de presă, scandaluri, talk-showuri, toate se succed cu o viteză de te ia cu ameţeală. Talk-show în derulare, invitaţii îşi spun cuminţi părerea, când, la un moment dat, moderatorul îi întrerupe cu eterna formulă “ Avem o ştire de ultimă oră”, iar pe ecran apare invariabil acel termen englezesc “Breaking news” (de ce oare nu au găsit şi ei un corespondent în limba română, mi-e greu a înţelege). Şi începe tevatura: trasmisiune în direct de la nu ştiu ce minister, apoi intervenţie telefonică, iar se dă legătura directă în stradă, pe urmă iar în studio, ce să mai, te apucă ameţeala numai când te uiţi la televizor. Dar oare cum or fi reporterii? Primeşti telefon să te duci la minister, la conferinţa de presă, traficul este infernal, mai ai în grijă şi trepiedul cameramanului, că el săracul se luptă cu camera în spinare, te arunci într-un taxiu şi îi spui şoferului că în şapte minute ai “un direct” la ministerul cutare. Şoferul îţi spune că este imposibil să ajungi la timp, înjuri printre dinţi şi o iei la fugă printre maşini, autobuze, troleibuze şi alte mijloace de transport cu gândul să stabileşti un nou record la căratul trepiedului în spate. În sfârşit, ajungi la minister, mai ai 30 de secunde, îţi instalezi sculele în 20 de secunde, îţi ştergi transpiraţia în 5 secunde, tragi aer în piept pentru ultimele 5 secunde şi începi.

Oricare ar fi locul tău, în faţa televizorului sau în faţa camerei, seara cazi frânt de atâta informaţie îngurgitată sau de atâta alergătură cu trepiedul în spinare. În ambele cazuri, nu mai ai putere să te bucuri de desenul celui mic sau de trandafirul primit de soţie în dar de la colegii care şi-au amintit de ziua ei de naştere. Ce îţi mai rămâne de făcut? Deschizi albumul foto şi spui “Ce repede au zburat anii!”

Despre simplitate! MARTIE

2007-03-02T09:29:00.000+02:00

Job, card de debit, cartelă de acces, maşină de spălat cu bule de aer, televizor cu plasmă, aparat de fotografiat cu display, telecomandă, computer şi internet, telefon cu cameră, monitor LCD, cotlet de mistreţ asezonat cu piept de gâscă şi sos de portocale, GPS, casă cu ipotecă, rate, card de credit, becuri spot, i-pod, master, curs valutar, curs de perfecţionare, mp3 player, mouse wireless, cuptor cu microunde, ABS şi airbag. Toate fac parte din iureşul vieţii cotidiene. Cine nu le ştie, nu există. Asta dacă vrei să fii cool şi dacă vrei să ai o viaţă plină de comfort. Să nu mai trebuiască să pierzi timpul îndeletnicindu-te cu activităţi pe care le făcea mam-mare. Acum tragi cu cel puţin două joburi ca să îţi poţi permite să le ai. E simplu! Le cumperi în rate, le ai în casă şi te aşteaptă cuminţi să le foloseşti seara când ajungi acasă. Numai că atunci când intri pe uşă, primul lucru la care te gândeşti este patul care te invită prietenos să îţi odihneşti trupul ştiind că mâine o vei lua de la capăt. Nu mai ai timp şi nici chef să vezi filme pe noua ta plasmă, să asculţi muzica pe i-pod, să fotografiezi, să îţi suni prietenii care probabil deja dorm, să stai cu familia la masă.

Mai este puţin, atât de puţin, şi se face din nou dimineaţă şi trebuie să te urci în maşina cu ABS şi airbag şi să o porneşti din nou spre joburi. Când îţi închei cămaşa, un nasture obraznic se desprinde de la locul lui în căutarea libertăţii de pe parchet. Nervos, dai cu cămaşa în dulap, într-un colţ să nu o încurci cu celelalte care au toţi nasturii şi o laşi acolo să zacă, până se va demoda, că oricum nu ai timp să îi coşi nasturele, iar când, din întâmplare, vei da din nou peste ea, o vei pune în cutia cu cârpe de şters praful, că nimeni nu mai poartă culoarea aceea. Şi ce uşor ar fi fost dacă, aşa cum te-a învăţat odinioară bunica să coşi, ai fi luat un ac şi o aţă...

A mai trecut o lună, am mai întors o filă! FEBRUARIE

2007-02-01T09:36:00.000+02:00

Ce simplu este astăzi! Apeşi un buton şi lumina va invada camera întunecoasă, apeşi un alt buton şi o voce dintr-o cutie îţi va spune cum va fi vremea mâine, apeşi alte butoane şi, deşi eşti în nu ştiu ce văgăună, vorbeşti cu şeful care stă comod în fotoliul său de piele, apeşi alt buton şi în câteva secunde vezi chipul copilului tău luminat de razele dimineţii. Peste tot, ai n opţiuni şi n butoane pentru a le transforma în realitate. Progresul şi tehnologia, ne-a adus în această stare. Cum au apărut aceste butoane, nimeni nu ştie cu exactitate şi nimeni nu-şi doreşte să ştie, atâta vreme cât apeşi butonul şi ai ciorba din farfurie gata încălzită.

Cine oare a avut ideea extraordinară de a ataşa cutiei vorbitoare care îţi arată cum va fi vremea mâine un dispozitiv magic care îţi permite să schimbi imaginea din pat, ca să vezi 22 de zevzeci cum aleargă după o minge? Chiar nu ştiu, dar îmi pot închipui cum s-a întâmplat. Lenevea omul în pat şi vroia să vadă altceva. Nevastă-sa nu era acasă, copiii se jucau pe afară, iar el s-a enervat atât de tare că nu era nimeni prin preajmă să-i schimbe imaginea, încât a inventat un dispozitiv pe care l-a numit telecomandă. Şi totul s-a întâmplat că îi era pur şi simplu lene să se dea jos din pat. Habar nu avea ce revoluţie avea să producă. Acum telecomanda e peste tot. Deschizi cu ea porţi şi uşi de maşină, porneşti sau opreşti muzica, aprinzi sau închizi lumina, fără a te deplasa vreun centimetru.

Acum, omul are la dispoziţie o mulţime de butoane, care să-i facă viaţa mai uşoară. Cărui om i-ar mai plăcea să ia în cârcă maldărul de rufe şi să se ducă în plină iarnă la râu să le spele? Niciunuia. Şi fiecare om va mulţumi în gând celui care a inventat maşina de spălat rufe. Totul este ca tehnologia să nu-i răpească omului plăcerea de a face un lucru şi să-l trimită în pat pentru o porţie de leneveală.

IANUARIE

2007-01-25T11:53:00.000+02:00

Început de an! Planuri, obiective, promisiuni, renunţări la vicii, toate acestea sunt rostite la început de an. O parte din ele se vor împlini, altele vor eşua, unele vor fi uitate, altele te vor trage de mânecă. Şi asta se va întâmpla în iureşul vieţii cotidiene: du copilul la grădiniţă, vino la birou şi rezolvă o mie de probleme de parcă mâine nu ar mai fi o altă zi, plăteşte facturile, fă cumpărături, aleargă prin oraş de la un ghişeu la altul să primeşti o aprobare şi tot aşa mai departe. De multe ori, ai impresia că, încet, dar sigur, devii un roboţel în marea de roboţei care aleargă pe stradă de colo până colo, într-o totală stare de nervi şi cap plecat în pământ. Rar mai vezi câte un şofer calm, aşteptând o bătrânică să treacă strada, în rest, claxoane nervoase îşi cer dreptul în timpanul tău, adâncindu-ţi starea de nervi.

Din când în când, ai nevoie parcă să evadezi din prezent şi urci în pod, la cutia cu amintiri să mai retrăieşti perioada când erai răzvrătit, când purtai plete pentru că aveai un mesaj de transmis, nu pentru că era la modă, când scriai atât de frumos despre lucrurile simple care te bucurau, când ştiai să iubeşti curat, când lumea îţi era la picioare şi când îţi promiteai să trăieşti departe de iureşul nebun.

Toate acestea le-ai trăit aievea, iar acum, când priveşti cutia cu amintiri şi când reciteşti ce scriai în jurnalul nebunului frumos care erai, parcă îţi vine să spui “Trebuie să învăţ să scriu din nou”. Şi o spui, nu doar pentru momentul în care închizi cutia cu amintiri, ci pentru tot anul , că tot e luna promisiunilor, a obiectivelor, a planurilor de început de an.

Început de an / planuri

2007-01-25T11:17:00.000+02:00

Pentru că ianuarie marchează începutul unui drum, voi purcede şi eu la publicarea a minim un post pe lună. Pentru fiecare lună, câte ceva de citit, de gândit şi ...

LA MULŢI ANI ROMÂNIA! - post factum.

2006-12-02T00:01:00.001+02:00

Băga-mi-aş steagu' în ţara asta de doi lei. Sau cum am mai auzit şi chiar şi eu am spus-o de atâtea ori ca pe o chestie adânc filozofică rostită la mai multe pahare de bere, "România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită".

Am trăit ieri o zi obinuită, ca oricare altă zi de week-end. Poate că m-am bucurat un pic mai mult că week-endul ăsta are trei zile libere în loc de două. La începutul săptămânii mă vedeam în această zi specială, de fapt liberă, plecat pe undeva cu familia, îmbarcaţi toţi în Logan, în mijlocul naturii, respirând un aer cât de cât mai curat departe de oraş. N-a fost să fie! Am profitat de această zi liberă să îmi fac curat la birou, să mai rezolv câteva treburi pe care aş fi putut să le rezolv şi în timpul săptămânii şi să zac în casă împreună cu soţia în faţa televizorului, urmărind cele trei DVD-uri închiriate de dimineaţă. Nimic nu îmi spunea că astăzi este ziua naţională a României! Poate programele TV care şi-au modificat grila ca să îmi jignească inteligenţa cu încă o serie de "Ziua judecăţii - ediţie specială cu ţâţele pe afară" sau alte treburi din astea gândite la normă, aşa, ca să mai fie bifată o activitate pentru ştatul de salariu al producătorului de divertisment tv. Sau poate faptul că, atunci când am ieşit cu maşina până în centru, am văzut o mulţime relativ mică de oameni cu steaguri tricolore adunată la Statuia Libertăţii, locul unde se sărbătoreşte în fiecare an ziua României. Astea au fost lucrurile care mi-au adus aminte pe parcursul zilei de astăzi că am avut o sărbătoare în ţară.

Am renunţat să mă mai uit la ştirile tv astăzi. Pun pariu că ar fi fost aceleaşi imagini ca şi anii trecuţi cu oficialităţi plictisite, sictirite şi pe alocuri enervate că deştepţii ăia care au ales Ziua Naţională a României în Decembrie nu s-au gândit şi la ei că vor trebui să stea în frig atâtea ore şi să suporte discursurile desprinse parcă din congresele pcr-ului de dinainte de '89. Pe când ăia marii din parlament stau bine mersi la căldurică, mai citesc un ziar, mai aţipesc o leacă să o viseze pe fata de la pagina 5, se mai scobesc în nas sau ureche. "De ce dracu' nu s-au gândit şi ăia ca americanii? Ăia măcar o au în iulie când e frumos şi cald afară. Sau ca francejii?" Da' las, că, uite, mai trece câte-o blondă ca să îşi clătească şi ei săracii privirea, mai vin ăia de la armată cu armele şi tancurile şi elicopterele şi blinadatele şi soldaţii lor şi fac paradă. Pe urmă vine discursul lui Băse (şi te aştepţi să fie colorat, deci nu te plictiseşti), dacă eşti în capitală, sau al prefectului (şi aici îţi vine să dai cu căciula după câini, ca să nu mori de plictiseală) dacă eşti în provincie, vin copiii cu flori şi cu mucii curgându-le de atâta stat prin frig, se face poza de grup şi gata chin. Toată lumea merge la protocol. Şampanie (mai precis spumant) şi pişcoturi, un sanviş, o măslină. Asta dacă faci parte din eşalonul trei. Dacă eşti în doi, te duci frate la o vilă ferită şi îi tragi un chef că, de, doar o dată pe an este ziua României. Dacă eşti în primul eşalon.... ei aici nu sunt cel mai al naibii ziarist cu apucături de oracol să ştiu ce se întâmplă. Acolo muritorul de rând, românul care nu îşi serbează ziua, da' o plăteşte, nu mai are acces.

Aşa că am ales să nu mă duc prin oraş şi să pierd timpul aiurea cu oficialităţi şi festivisme şi să stau acasă. Aveam doar filme închiriate. Numai că din greşeală am ajuns pe canalul 5 al tembelizorului (mie aşa îmi place să îi spun) meu. Acolo, sărbătoare la pătrat. Ziua României şi Ziua lui Proteveu. M-au prins reportajele cu românii ajunşi prin alte ţări cu poveşti cât de cât de succes, mai ales că la un moment dat al vieţii mele am fost cât pe aci sa fac şi eu pasul către naţiunea care îşi sărbătoreşte ziua naţională vara, în iulie. Ţările din care veneau cele mai multe reportaje erau Italia şi Spania, ţările clasei muncitoare din România, pe urmă au venit reportaje din Anglia cu poveşti ale clasei de mijloc, dar şi din Franţa cu artişti, intelectuali, etţetera. Se vorbea despre felul românilor de a fi, veseli, calzi, comunicativi. Imaginile arătau însă altceva. Românaşii noştri erau gălăgioşi şi ridicoli (au scos boxele în piaţă, au băgat staţia în priză, au dat-o pe manele şi au încins horele şi sârbele în noroi, prin bălţi), lăudăroşi (o nuntă este prilejul perfect de a-ţi etala noii ochelari de soare pentru ţinutele sport cu un costum negru cu cămaşă albă, obligatoriu fără cravată şi descheiată la gât cât să se vadă lanţu' de aur), superficiali (aruncaţi în lumea atât de strălucitoare, dar atât de falsă a mondenului franţuzit, în care mâţa este obligatoriu să bea cafea direct din cana ta, chiar dacă ai jucat-o pe Ciuleandra). Au fost, în schimb, şi poveşti care te-au făcut să te simţi gâdilat la orgoliu că te numeşti la fel cu un director de prin Disneyland sau că un conaţional de al tău serios şi pus pe treabă i-a făcut o biserică lui Tom Cruise. Sau că unul, Damian, a ajuns să cânte pe aceeaşi scenă cu Cocker, Brown, Shaggy, Lauper. S-a străduit proteveu' să mă facă să fiu mândru că sunt român, dar nu a reuşit. Sentimentele pe care le-am avut când le-am vizionat reportajele au fost amestecate. Intrigat şi mândru în acelaşi timp. Ori asta nu se poate. Aşa că pot spune că am pierdut timpul degeaba la proteveu. Şi am schimbat canalu'. Am ajuns din întâmplare acolo unde se face panarama aia cu hai să fim toţi în echipa naţională, înscrieţi-vă cu toţii, nu contează ce post vrei să joci, important e să bei bere. M-am oprit la ăştia pentru că am auzit numele Nicu Covaci. În direct prin telefon. A început omul să vorbească cu binecunoscuta-i voce răguşită de mi-a blocat degetul pe telecomandă. L-am auzit vorbind de bărbaţi înalţi şi drepţi ca brazii şi pe loc parcă am intrat în atmosfera atât de cunoscută a cântecelor cu haiduci ale celor de la Phoenix. L-am auzit pomenind de mândria celui de la ţară care nu se lasă călcat în picioare. L-am auzit spunând că, deşi a suferit multe deziluzii cu românii după Revoluţie, aici în România sunt oameni extarordinari, care merită mai mult. Convorbirea telefonică a fost atât de scurtă, dar a spus atât de multe pentru cei care au ştiut să asculte. Am închis televizorul şi m-am gândit la România şi la Români. M-am gândit la alergatul pe câmp, la Ciuleandra, la culesul viei, la Ciocârlia, la râul care taie muntele, la Porumbescu, la simfonia valurilor, la Enescu, la şoaptele vântului printre spicele de grâu, la Tudor Gheorghe, la vioară, la Gheorghe Zamfir, la nai, la Nicu Covaci şi la chitara lui electrică. Asta-i România pe care o simt eu. Mulţumesc Nicu Covaci!

Anul ăsta s-a dus Ziua Naţionlă a României şi a fost o zi ca oricare alta. Au fost dezbateri pe la tv, chiar una interesantă moderată de Andrei Gheorghe, care a adus în faţa camerelor reprezentanţi din generaţia tânără pe care i-a pus în faţă cu cei din generaţia, să-i zicem, cu experienţă. Tinerii au avut un discurs coerent, pragmatic, real, pe când experimentaţii mai că nu regretau comunismul. Alo, experimentaţilor, puneţi-vă papucii şi fesul, instalaţi-vă comod în fotoliu, aprindeţi televizorul şi lăsaţi-ne să ne facem România noastră. Nu vă mai daţi atâta cu părerea că vă daţi prost. Culcaţi-vă, bre!

Eu vreau să redescopăr în fiecare an încă o bucăţică de Românie, să îmi bag steagul în geam de fiecare 1 Decembrie şi să spun, la timp şi nu post factum,

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!

Fericire

2006-11-07T15:07:00.000+02:00

De unde vine fericirea? Din sud sau din nord, din mare sau din munte, din apă sau din foc, din cer sau din pământ, din mine sau din tine, din mine sau din... .
Au început să mă obosească întrebările alea de reporter cu creierii incinşi de glamor care intervievează vreun mare gânditor cu picioru' adresându-i întrebarea mai mult sau mai puţin stereotipă (care este) "Care a fost cea mai fericită zi din viaţa ta?". Când ţi se pune întrebarea asta, dai un "rewind" (că tot e la modă romgleza) casetei cu viaţa ta şi te pui să faci o selecţie mentală ca să vezi când te-ai simţit cel mai fericit. În prima zi de grădiniţă, în prima zi de "şoim al patriei", în prima zi de şcoală, când te-au făcut pionier, când fata de care îţi plăcea te-a privit în sfârşit, când Tovarăşa Învăţătoare te-a lăudat în faţa clasei, când ai venit cu primul 10 la mate din seria de 5 şi 6, când ai semnat la titularul buletinului de identitate, când ţi-ai văzut numele pe lista admişilor la liceu, când ai simţit fiorul primului sărut, când ai chiulit cu toată clasa, când ai chiulit singur, când i-ai făcut clătite la tine acasă, când i-ai cântat primele acorduri cu chitara, când ai învăţat cu ea pentru bac, când ai văzut rezultatele finale la bac, când îţi spuneai ca dacă nu intri la facultate te iau boii ăia în armată, dar ai intrat, când ai luat primul 10 din facultate, când ai primit aplauzele colegilor la seminarul de "prezentări", când ai iubit-o toată noaptea, când ai primit permisul de conducere de la "organ" şi ţi-ai spus că doar şoseaua este limita, când ai terminat în sfârşit lucrarea de diplomă şi îndrumătoarea ta cea nebună şi exigentă a zis în sfârşit "OK", când ţi-ai văzut lucrarea de licenţă copertată, când ţi-au spus notele examenului de licenţă, când ţi-ai dat seama că ai terminat facultatea şi în curând vei fi cu banii tăi, când ai semnat primul tău contract de muncă, când ţi-ai văzut cartea de muncă şi ai semnat la titular, când ai cerut-o de nevastă, când te-ai însurat, când ai aflat că vei fi tată, când ţi-ai văzut copilul pentru prima dată, când ţi-a spus tată pentru prima dată, când ai fost cu copilul tău în prima zi de grădiniţă şi pe urmă la prima lecţie de chitară, când... , când... , când... .
Vedeţi, măi tâmpiţilor, cât trebuie să ierarhizez eu pentru voi. Şi ţin prea mult la fiecare moment, ca să îl dau jos de pe poziţia I. De aceea nu înţeleg geniile alea care îti răspund într-o secundă "Am fost cel mai fericit când am avut prima... "
De unde vine fericirea? Din toate lucrurile simple pe care le-ai făcut, le faci şi le vei face. Când vei cânta în zori într-un delir al fericirii, când vei deschide sticla de vin alături de prieteni, când te vei opri în mijlocul străzii să admiri copacul înflorit, când vei auzi foşnetul frunzelor uscate sub pasul ei gingaş, când vei alerga prin zăpada proaspăt aşternută cu copilul tău, când vei lua parte la nunta de argint a părinţilor, când ... .
M-am gândit! Locul I este foarte încăpător pentru cea mai fericită zi din viaţa mea. De fapt, topul meu nu are decât un sigur loc. Locul I. Pentru fiecare zi!

Cum s-au dus locurile...

2006-05-09T21:48:00.000+03:00

Week-end liniştit în Băile Govora. Atât de liniştit că doare liniştea asta. Parcul din centrul staţiunii este singurul loc unde, din când în când, mai răzbate un chiuit sau un strigăt sau un plânset de copil. În rest, linişte. Trecând prin centru, un panou din timpul propagandei comuniste, dar care nu mai păstrează nimic din vremurile alea, afişa cu nonşalanţă o istorie plină de viaţă şi de zgomot. Caleşti, doamne cu toalete de epocă, domni eleganţi umpleau staţiunea, iar fotografiile parcă au sunet dacă te uiţi cu foarte mare atenţie şi închizi apoi un pic ochii. Parcă auzi tumultul acelei epoci apuse. Dar acum, linişte. Prea multă linişte. O linişte bolnăvicioasă. Mergând spre parcul din centrul staţiunii, o clădire veche care era o dată una din faimoasele locuri unde stăteau doamnele şi domnii ce îşi căutau sănătatea, acum mai are un pic şi cade peste stradă.

Parcul neschimbat, la fel ca acum un an, la fel ca acum 5 ani, la fel ca acum 10 ani, asta doar la intrare. Poate mai multe coji de seminţe şi rateuri de baschetbalişti idioţi care nu au nimerit mingea de gunoi la coşul civilizaţiei. HUO!

Copacii de pe aleea principală sunt nişte mincinioşi. Te primesc frumos şi, în acelaşi timp, ascund ca nişte veritabili activişti cu propaganda, clădirile părăsite unde odinioară se făceau tratamente, băi şi altele. Iar acum... Dacă nu te aventurezi pe aleea cu activişti, nu vei vedea clădirile liniştite, poate prea liniştite. Mai sus, o vilă, încă având perdele la geamuri, este foarte liniştită. Adormită de liniştită. Chiar moartă de liniştită, când vezi lacătul tronând pe uşa de la intrare. Aleile cu activişti, ah ce îi urăsc pentru minciuna lor şi pentru verdele crud al frunzelor, te poartă spre hotelul atât de cunoscut în Europa, pe la începutul secolului trecut. Ce a fost! Ce este! Ce va fi fost! O casă primitoare pentru atâtea personalităţi şi pentru atâţia oameni de vază ai României şi ai Europei! Iar acum, după invazia sindicalistă, o magherniţă, un loc unde câte un bou îşi deschide fereastra să audă duşmanii ce îl doare pe el în soartă de ei. Arhitectură de îţi ia respiraţia şi mânie proletară de îţi întoarce maţele pe dos. Un pic mai încolo, plimbăreţul prin parc este invitat la cinematograf de către Conducerea Cinematografelor, dar geamul este spart şi filmul nu mai rulează. Ce rost ar mai avea?

Este linişte, prea multă linişte. Lângă fostul, defunctul şi liniştitul cinematograf câţiva copiii s-au încrâncenat într-un mic meci de fotbal. Băieţi şi fete aleargă după minge cu bucuria aceea senină şi plină de zgomot care te pot trezi din coşmar. Dar, din păcate, nu visezi, totul este acolo, in faţa ta. Liniştea morţii şi zgomotul vieţii. În linişte se duc locurile, dar rămân zgomotele copilăriei.

Bine aţi venit în staţiunea BĂILE GOVORA!

Hristos a Înviat!

2006-04-23T03:32:00.001+03:00

"Hai bă doamnă mai repede că vine Învierea şi noi n-avem lumânări, ce naiba! Uite vine popa şi io n-am lumânare! Cred că mă prinde intrarea în uie aci la coadă." În jur, hohote de râs. Spiritualul care a făcut gluma asta era un mustăcios în totă firea, contrar unei prime păreri eronate, recunosc. Chiar credeam că este vreun puştan, scăpat de acasă şi pus pe distracţii şi în noaptea de Înviere. Dar, nu, în niciun caz. Ditamai omul în toată firea, făcea mişto spre deliciul unei gospodine care ştia ce o aşteaptă acasă dacă nu râdea la glumele atât de "spirituale" ale "consortului", iar cele două progenituri îi ţineau isonul mustăciosului. A ieşit preotul în faţa poporului spre a aduce vestea Învierii, iar o maşină din stradă se tânguia oriental cu o voce sugrumată de efecte "pă orgă" de doi lei: "....duşmaniiiii meeeeei....". Săraca maşină! Un morman de fiare, şi are duşmani. Sau mai bine zis proprietarul i-a tras boxe noi, aşa de iepuraş, ce că nu?

Şi cu toate astea, plus alţi factori disturbatori care nu merită a mai fi amintiţi, fiorul acela unic al slujbei de Înviere a trecut pe şira spinării, aşa cum o face în fiecare an. Şi tot ţinând lumânarea în mână, privind-o cu atenţie şi ascultând cuvintele preotului, m-au năpădit imaginile văzute în ajun la televizor cu feţele acelea plânse ce aveau privirea rătăcind pe undeva prin zare, trădând o deznădejde uriaşă. Deznădejdea că nu mai au nimic, că totul li s-a dus purtat de apele neiertătoare. Acolo e durere, aici ie multe fiţe! Şi totuşi, ce aş putea face ACUM pentru ei? Acum chiar nu pot face altceva decât să mă rog pentru ei. Dar mâine....? Mă voi gândi şi voi face ceva, căci trebuie. Nu despre asta era vorba?

HRISTOS A ÎNVIAT!

Şi uite că vine iarăşi primăvara

2006-04-09T21:27:00.000+03:00

Trezirea naturii la viaţă , după somnul din vremea iernii!! Expresie stas, tipar fix, cuvinte folosite de atâtea ori şi de atâţia elevi în compunerile lor, că parcă nu mai exprimă nimic. Dar nimic, măi frate, auzi tu? Şi totuşi primăvara vine. Aşa mai timidă, aşa mai nebăgată în seamă, dar ea totuşi vine. Îşi face datoria şi vine. Destul de târziu, dar totuşi vine. Parcă vrea să se răzbune, un pic, doar atât, pe toţi cei care trec pe lângă ea fără să o bage în seamă şi mai aruncă câte o ploaie rece, poate chiar o ninsoare pe aici sau pe colo. Dar, în final, vine. Şi noi, ăştia care ar trebui să o admirăm? Câte probleme sunt de rezolvat, parcă toate s-au înghesuit taman acu', să ne facă în ciudă. Şi dă-i şi aleargă şi rezolvă-le. Când, în sfârşit, spunem "uite, mă, gata, m-am mai liniştit oleacă", adăugăm trista completare "bă, frate, dar când au înfrunzit toţi copacii?? Am trecut aşa năuc pe lângă ei şi nu i-am văzut. Ce ţi-e şi cu viaţa asta!". Şi mă apucă aşa dintr-o dată o oftică pe elevii sau studenţii ăia care îşi iau câte un rucsac în spate şi pornesc să hălăduiască pe cărări de munte, pe albii de râu, pe maluri de lac, sau pe unde i-or mai purta paşii. Bă, frate, şi mă mai enervează când mai scot câte un aparat de fotografiat şi se pun pe burtă să facă fotografii unor floricele minuscule abia apărute, sau apelor învolburate, sau mai ştiu eu la ce? Şi uite aşa Internetu ăsta e plin de semne ale primăverii. Gigabaiţi de semne ale primăverii. Şi de ce mă oftic? Păi nu aţi văzut că primăvara ţine cu ei? Oare de ce? Pentru că bagă de seamă că ea totuşi a venit?
Şi eu am băgat de seamă că a venit primăvara.

Acu' despre bunul simţ

2006-04-08T16:49:00.000+03:00

Că tot spusei ceva de bunul simţ, plimbându-mă cu famelia prin parc, am urcat într-un foişor din metal, unde se duc cei mici să privească de la înălţimea spre care tind să ajungă când vor fi mari, şi am cetit mesajul din imagine. Super-inteligenţă împinsă spre absolut! Atâta nevoie de comunicare încât să laşi posterităţii "gândurile tele cele mai intimante". Atâta nevoie să stabileşti o punte de comunicare cu cel care citeşte mesajul tău pentru generaţiile viitoare. Asta este! Noroc că cei mici care se urcă în foişor în inocenta lor lume, nu prea ştiu să citească. Ce bine de ei! Şi noroc că mai sunt angajaţii din administrarea parcurilor, care vor spoi odată ş-odată cu un strat de vopsea galbenă forma asta insolită de comunicare. Poate se întreabă careva care-i legătura dintre această întâmplare şi bunul simţ. Păi nu v-aţi dat seama? Nu există. Nici legătura, nici bunul simţ. Aşa că,

SERVUS

De ce gânduri şi fotografii

2006-04-08T16:42:00.000+03:00

Fiecare are câte ceva de spus, iar forma pe care o alege difera în funcţie de personalitate sau simţ, bun-simţ sau chiar lipsa ăstuia din urmă. Am să pun aici o serie de gânduri care îmi trec prin cap, dar şi câteva fotografii pentru bucuria ochiului. De ce un blog? Uite aşa, am auzit că ar fi la modă şi mi-am spus De ce nu? Om vedea ce va ieşi.